„Și casa nu mai avea ușă” sau despre „Aglaja” lui Ștefan Lupu

Un spectacol pe care am vrut să-l văd de dragul unor vremuri trecute, dar nu apuse (cel puțin așa-mi place să cred). Am citit cartea încă de la apariție și țin minte că ineditul scriiturii m-a frapat (nu se prea scria în acest stil la noi și nici nu se exhibau suferințele personale cu atâta ușurință, dar și fără false pudori); peste memoria lecturii s-a așezat muzica Adei Milea, de care mă leagă amintiri cu adevărat speciale, dar pe care prefer să nu le menționez aici. Ciudat este faptul mi-am dorit ca Ștefan Lupu să nu se folosească de această muzică în spectacolul lui și așa a și fost; pentru mine ar fi fost o eternă retrimitere într-un cerc al creației prime care nu-i aparținea și astfel ar fi știrbit mult din autencitatea montării lui.

Aglaja Veteranyi este, înainte de toate, un personaj cum rar ne este dat să întâlnim în literatură. Chiar dacă ea n-a fost scriitoare de profesie, a reușit să intre în memoria colectivă prin intermediul unui jurnal mai mult decât personal(izat) și a încă altor câtorva scrieri; prea puține ar spune unii; suficient de percutante ca subiect, încât să-și câștige cititori de la o generație la alta. De ce fierbe copilul în mămăligă este un jurnal/volum de memorii care se citește extrem de greu, în ciuda dimensiunii reduse, tocmai pentru că fiecare frază ascunde zeci de emoții și sentimente care au atins cote inimaginabile pentru un om obișnuit. Poate că de aceea Aglaja devine prototipul artistului: actorul (și mai ales artistul de circ) nu trăiește, ci arde, pur și simplu moare prin combustie emoțională. Cu fiecare personaj, cu fiecare reprezentație, seară de seară, emoțiile, sentimentele și pasiunile îl devoră pe interior până când nu mai rămâne nimic de dat celorlalți adică nouă, spectactorilor. Cu artiștii de circ lucrurile sunt și mai complicate, pentru că ei trebuie să fie și foarte buni atleți, iar pentru asta trebuie efort fizic constant. Aglaja este fiica unor circari, ea însăși sortită vieții de circ. Deci, din start, drama face parte din viața ei, sau, mai degrabă, viața ei este o dramă continuă. Pentru ea îgerii păzitori chiar trebuie să fie fericiți, ba chiar să aibă la ei supradoze de fericire, pentru că altfel ar deveni inutili. Dramatizarea Alinei Petrică este una fragmentată, momentele principale din viața Aglajei fiind intercalate cu evoluțiile celorlalte persoane importante din viața ei. Neașteaptat aș spune, accentul cade pe Mama Reta, cea care are în Alex Bogdan o întruchipare destul de bună (cam tușată pe alocuri pentru gustul meu), Josephina și Țăndărică devenind personaje secundare, ba chiar cu roluri episodice. Așa îi percepe copilul Aglaja și așa rămân până la capăt, deși de mamă o leagă foarte multe emoții și foarte multă dragoste. Da, dar toate acestea aduc cu ele, în contrapondere, și foarte multe frustrări și furii și refuzuri… Ștefan Lupu a zugrăvit acest balans etern al Aglajei între dragoste și ură prin intermediul alternanței dintre momentele de dans și cele de joc propriu-zis, centrii de atenție fiind și ei „risipiți” în scenă: intrările personajelor sunt din toate părțile (ai chiar impresia că dau năvală de-a dreptul în viața copilului), cufărul devine obiect central în scenă, dar și în viață (căci, nu-i așa, artistul de circ își cară cu el viața într-un cufăr de-a lungul și de-a latul lumii întregi), costumele se schimbă în viteza impusă de succesiunea de reprezentații (uneori, actorii/artiștii de circ au și câte două reprezentații într-o zi), culorile folosite validează cromatic trama. În acest mod drama personală a Aglajei nu mai este una strict personală și banală, ci se suprapune peste un semieșec personal, (re)trăit în fiecare seară în văzul tuturor. Spectatorii devin martori tăcuți, dar nu și incomozi, pentru că s-ar putea ca ei să devină salvatori! Ceea ce nu-i puțin lucru! Într-un fel, așa „traduc” finalul spectacolului – moartea Mamei Reta nu e un sfârșit de poveste, ci un început de viață, una nouă, de care ne simțim datori să avem grijă să se scrie frumos.

La finalul spectacolului, te întrebi ce înseamnă viață normală pentru un artist/actor și dacă poate deveni realitate. Puțini dintre noi suntem conștienți cu adevărat de cât de multă nevoie de normalitate au actorii în viața lor de zi cu zi. Iar când spun normalitate mă gândesc la stabilitate. Dar despre asta într-o altă poveste. Revenind la spectacolul de la Teatrul Mic, pe care-l consider unul bun, dar nu și cel mai bun al lui Ștefan Lupu, o să remarcați încă de la debut calitatea proiecțiilor video (filmările participă în cel mai fericit mod cu putință la întregirea universului scenic, după cum jocurile de lumini și umbre sau cel de alb/negru concură în mod fericit la accentuarea tensiunilor de joc) și cea a momentelor de dans. Ștefan Lupu e un foarte bun coregraf și dansator, iar asta se simte din plin, în special la momentul în care Țăndărică dansează cu fracul, sau la momentele de dans colectiv concepute ca treceri între diferitele momente sau ca scene în sine. Muzica creionează un întreg univers de emoții, deși nu e tocmai pe gustul meu (eu fiind extrem de pretențioasă când vine vorba de ilustrație muzicală). Costumele chiar fac parte din lumea circului, dar să nu vă așteptați la glamour sau mult sclipici, ci mai degrabă la o combinație de haute-couture și „costum de personaj”.

Un spectacol în care se simte foarte mult pasiunea actorilor, dar și nevoia de exprimare scenică a acestora; aceștia își descătușează energiile și forțele creative (uneori chiar în dauna calității actului artistic în sine), dorința de a readuce în atenția spectactorilor povestea Aglajei devenind scop în sine. E un spectacol despre cât și cum mor actorii pe scenă în fiecare seară.