Studii despre iubire

Nu am să vă ascund faptul că am citit eseurile din Studii despre iubire de Ortega y Gasset cu un interes anume. Nu musai să mă clarific despre ce înseamnă iubirea, mă simt la fel de neclarificat ca înainte. E un subiect pe care nici sute de astfel de cărți nu l-ar lămuri, pentru că ține de infinitele volute ale sufletului uman, care sunt, în continuare, imposibil de prins într-o formulă definitivă. Am citit eseurile lui Ortega y Gasset pentru a contura mai bine un personaj feminin din viitorul roman. Câtă naivitate, ar spune unii… Mda, muncă de… documentare. Ce va ieși, veți citi în carte. Nu știu dacă chiar va fi mai bine conturat acel personaj etern îndrăgostit, în căutarea Marii Iubiri, dar, cu siguranță, mi-am lărgit orizontul de speculații despre iubire.

Am citit doar prima jumătate a cărții, cea intitulată chiar Studii despre iubire. Puteți continua mai departe lectura, editorul spaniol a inclus și mai multe eseuri sub titlul de Alte eseuri înrudite. Am făcut o mulțime de notițe, aș putea spune că am studiat de-a dreptul aceste Studii despre iubire. Și m-am amuzat comentând cu prietenii câteva citate semnificative. E o lectură superbă, scrisă de un mare gânditor. Pe Ortega y Gasset îl iubesc enorm pentru Revolta maselor. În studenție, cartea-manifest împotriva mediocrității sufletului contemporan mi-a dat muniție pentru un întreg ciclu de poeme, Omul vag. M-am regăsit aproape integral în critica pe care eseistul o întreprinde împotriva decăderii sufletului european și împotriva masificării omului. Dar și aceste studii despre iubire sunt reușite, îl simți, mai ales în cel de-al treilea eseu, pe autorul Revoltei maselor ieșind la iveală, cu inspirație și cu nerv.

Ortega y Gasset vorbește ca un bărbat filosof despre iubire. Unii pot să nu fie de acord cu modul de exprimare, specific filosofiei („obiect iubit” în loc de iubit sau iubită). Dar mult din farmecul cărții rezidă tocmai în această abordare, în refuzul afundării tematicii iubirii în psihologie, pe care, fără să o nege integral, autorul o consideră prea măruntă în raport cu dimensiunea universală a iubirii. Ortega y Gasset se revendică de la Platon, de la Sfântul Augustin, acolo găsește el marile definiții ale iubirii. „Iubirea este frumusețe”, spunea Platon. Dar frumusețea lui Platon nu e frumusețea estetică, e forma pe care o iau Ideile metafizice platoniciene. Altă definiție îndrăgită e cea a Sfântului Augustin: „Iubirea mea e greutatea mea: prin ea merg oriunde merg.” Sublim!

În primul eseu, „Caracteristicile iubirii”, filosoful pornește de la două viziuni nesatisfăcătoare despre iubire. E vorba de ce a Sfântului Toma, iubirea ca dorință trupească, fizică și cea a lui Spinoza, iubirea ca bucurie pură. Contrazice copios ambele afirmații și vine cu o definiție originală, care strânge în ea viziunea filosofului: „Iubirea e un act centrifug al sufletului care se deplasează către obiect într-un flux constant și-l învăluie într-o susținere caldă, unindu-se cu el și afirmându-i, cu promptitudine și eficacitate, ființa.” Astfel, iubirea nu e doar dorință sau bucurie, ci este ieșire din suflet, gravitație și mișcare către celălalt, totul într-un flux constant, fluid, fără momente particulare. Iubirea e învăluirea celuilalt într-o lumină caldă, care-l susține, care-i afirmă existența.

În cel de-al doilea eseu, „Iubirea la Stendhal”, cel mai reușit al cărții, filosoful spaniol combate pe multe pagini concepția lui Stendhal despre iubire, denumită „cristalizare”. Pe scurt, Stendhal ne spune că, atunci când ne îndrăgostim, de imaginea reală a celuilalt lipim, înfierbântați, atribute care nu-i aparțin. Așa cum sarea se cristalizează pe o rămurică aruncată într-o mină. Iar marea deziluzie intervine când descoperim că celălalt e doar o creație a minții noastre… Desigur, un astfel de fenomen se întâmplă, uneori, practic. Psihologia e plină de astfel de exemple. Dar asta nu înseamnă nicidecum că o astfel de iluzie subiectivă este esența iubirii! Pornit să combată viziunea lui Stendhal, a iubirii care se face și se desface, care e cristalizare și proiecție subiectivă, Ortega y Gasset ne poartă prin tot felul de concepții, una fiind cea a lui Don Juan, întruchipat admirabil în Chateaubriand, cel de care femeile se îndrăgostesc brusc și pe viață. Iubirea înseamnă o aspirație spre perfecțiune, ne atrage atenția gânditorul. Se vorbește prea mult despre iubiri și prea puțin despre iubire.

Tot în cel de-al doilea eseu mai aflăm o concepție interesantă despre îndrăgostire. În loc să îi apară ca o deschidere a universului perceptiv, lui Ortega y Gasset îndrăgostirea îi apare mai degrabă ca o sărăcire. E atenție concentrată asupra unui singur obiect, o înlăturare a celorlalte. Și vede în îndrăgostire mai degrabă un act mecanic, inferior, puțin spiritual.

„Să ne reprimăm atitudinile romantice și să recunoaștem în „îndrăgostire” – repet că nu vorbesc despre dragostea sensu strictu – o stare inferioară a spiritului, un gen de imbecilizare tranzitorie. Fără anchilozarea minții, fără reducerea lumii noastre obișnuite, nu ne-am putea îndrăgosti.”

Sau aici:

„Când survine extazul amoros, ochii își îmblânzesc privirea care devine parcă elastică și alunecă peste toate, firește, fără a se fixa temeinic pe nimic: mai mult decât văzând, binevoind să mângâie obiectele. La fel, gura rămâne întredeschisă într-un surâs universal ce picură necontenit pe la comisurile buzelor. Este expresia prostului – întrucât e cea a prostirii.”

Studii despre iubire se încheie cu un eseu un pic misogin, aș putea spune. Alegerea în iubire conține multe afirmații valoroase, faptul că suntem trădați mai degrabă de gesturi, de fizionomie, de iubiri decât de cuvinte sau de fapte. Sau faptul că în iubire există alegere, că nu e un dat exterior, fără ca noi să nu avem niciun cuvânt de spus. Dar parcă deviază spre sfârșitul eseului într-o critică prea acidă la adresa femeii, coroborată cu exagerarea rolului ei în istorie. Parcă Ortega y Gasset o ridică pe un piedestal deosebit de înalt, studierea femeilor iubite ar putea lămuri istoria, apoi se irită că femeia este prea sus și o face mare amatoare de mediocritate. Desigur, psihologia ne-ar spune că astfel de atitudini sunt frecvente, sociologia ne-ar putea spune că sunt chiar dominante, dar îmi pare prea dură eticheta lipită

„Din punctul de vedere al selecției umane, acest fapt înseamnă că femeia nu colaborează cu preferința ei sentimentală întru perfecționarea speciei, cel puțin în sensul pe care i-l atribuim noi bărbații. Tinde mai degrabă să-i elimine pe indivizii cei mai buni din punct de vedere masculin, pe cei ce inovează și se angajează în acțiuni superioare, și manifestă un entuziasm decis față de mediocritate. Toată bunăvoința cu care încearcă uneori să-și arate exaltarea față de bărbații cei mai buni suferă de obicei un trist eșec, dar, în schimb, o vezi înotând în voie, ca în elementul ei, printre bărbații mediocri.”

Studii despre iubire se încheie cu o apologie a marilor bărbați. Pline de rafinamente filosofice, eseurile lui Ortega y Gasset te fac să te îndrăgostești de ele, chiar dacă nu împărtășești pe deplin viziunea autorului. Scorțos, dar doldora de metafore, contrazicând mărunta cazuistică psihologică și încercând să redea iubirii o aură de universalitate uitată, filosoful spaniol trăiește cu patimă în aceste eseuri. Îi simți vitalitatea, dar și anumite frustrări. Totuși ce contează ele atunci când cartea începe cu o meditație despre Dante, care credea că iubirea mișcă soarele și celelalte stele?!?