Părintele conștient – Copilul e cel care te crește pe tine?

Nu suntem perfecți ca părinți/profesori. Aceasta este premisa unei cărți despre cine crește pe cine (Copilul tău e cel care te crește pe tine?). Simt nevoia să extind conceptul de „părinte”, făcând referire și la profesori, despre care se spune, frecvent, e drept, cu un clișeu supărător, uneori, că sunt „părinții” elevilor pe care-i educă, școala fiind (cum altfel?) „a doua familie”. Un miez de adevăr se ascunde totuși în aceste stereotipii lingvistice, de vreme ce, destul de multe ore din zi, copiii stau la școală, într-o clasă, în grija pedagogilor. Ar trebui, spune autoarea cărții, un reputat psiholog, să abandonăm, de la început, ideea de perfecțiune, fiindcă este nerealistă și generează situații de criză.

Ce ne împiedică să fim părinți/profesori buni?! Dr. Shefali Tsabary, care a obținut un doctorat în psihologie clinică la Universitatea Columbia, New York, este de părere că adulții trebuie să-și rezolve propriile probleme de relaționare cu ceilalți și, mai ales, cu ei înșiși, pentru a avea o bună comunicare cu cei mici. În primul rând, e nevoie să abandonezi sentimentul de superioritate. Copilul este un om, cu aceleași dorințe și nevoi ca ale celor mari, însă cu mai puțină experiență. Plasarea pe poziții de autoritate sau chiar și de minimă condescendență afectează evident această relație. Definind „eul” ca imagine, „poză”, pe care noi ne-o formăm, în timp, despre noi, și de care ne atașăm, căpătând o mentalitate inflexibilă, pernicioasă, dr. Shefali Tsabary crede că există câteva ipostaze care, conștientizate, ar putea diminua conflictul dintre părinți/profesori și copii.

Întrebați, într-un sondaj, de ce au vrut să devină părinți, mulți dintre cei intervievați au răspuns, cu sinceritate: Am vrut să văd cum e, Mi-am dorit o familie, Am vrut să fiu mamă, Am vrut să le dovedesc tuturor că pot fi o mamă bună, Iubesc copiii. Analiza acestor răspunsuri previzibile arată că mulți devin părinți, măcar în parte, dintr-un fel de egoism, pentru a-și împlini propriile nevoi, propriul Ego. Așa se face că, din primul moment, proiectăm asupra copiilor dorințele, nevoile, frustrările noastre și ne așteptăm ca cei mici să devină ceea ce noi ne dorim pentru ei, ignorând faptul că ei au o personalitate a lor, care trebuie cunoscută. Nu știi exact pe cine crești, chiar dacă un copil este sânge din sângele tău. El este diferit de tine, iar această diferență, dacă nu este cunoscută și acceptată, devine sursă de conflict și, mai grav, de îndepărtare.

Ca profesor, știu că, atunci când apar probleme cu un elev, de fapt, problema vine din familie. Copilul nu face decât să reflecte, ca un fel de oglindă, valorile, principiile, modul de viață pe care-l vede în casa unde crește. Când părintele simte că nu mai deține controlul asupra copilului și recunoaște, dezamăgit, că „nu mai știe ce să facă”, este momentul să se schimbe el însuși, să își modifice fundamental comportamentul. În fond, nu poți face același lucru, așteptând să ai alte rezultate. Și iată un posibil punct de plecare în acestă necesară analiză:

„Răsfățați excesiv, tratați cu medicamente în exces și etichetați excesiv, mulți dintre copii sunt nefericiți. Asta pentru că, în sinele nostru inconștient, le pasăm nevoile noastre nerezolvate, așteptările neîmplinite și visele frustrate. În ciuda celor mai bune intenții, îi transformăm în sclavii moștenirii emoționale pe care o avem de la părinții noștri.”

Pentru a intra în rezonanță cu familia ta, spunea autoarea, este nevoie de autenticitate, adică de renunțarea la un model autoritar și de adaptarea permanentă la schimbările care survin, inevitabil, în relațiile noastre cu ceilalți. Și iată câteva dintre amenințări:

EUL IMAGINII

Este clasică imaginea părintelui care simte că eșecul copilului este eșecul său. Există părinți care se rușinează de faptul că au un copil etichetat ca având „deviații de comportament”. În fața faptelor, mulți părinți trec de la o reacție defensivă, la una contestatară, găsindu-i vinovați pe ceilalți. Asemenea părinți nu mai pot separa ceea ce îi privește pe copilul lor de ceea ce îi privește personal:

„Nimănui nu-i place să fie perceput ca un părinte incompetent. Eul nostru trebuie să fie văzut ca un părinte la superlativ. Ori de câte ori simțim că suntem sub standardul perfecțiunii pe care ne-am dori să îl atingem, ne umplem de anxietate fiindcă avem impresia că am decăzut în ochii celor din jur. Și apoi reacționăm într-un mod emoțional.”

Un comportament etichetat ca „rău” este, în fond, un strigăt de ajutor.

EUL PERFECȚIUNII

Ai un plan și constați, la un moment dat, că viața ta se abate de la schema inițială. Ne proiectăm viața în funcție de anumite visuri pe care le construim, preluând, de cele mai multe ori, modelul pe care ni-l oferă societatea. Și vrem perfecțiune, încercând să camuflăm slăbiciunile și ceea ce considerăm, în general, defecte. În fața copiilor, ca părinți/profesori ne dorim să părem ireproșabili. Soluțiile noastre trebuie să fie infailibile. Nu ne permitem să greșim și, în felul acesta, îi obligăm și pe copii să considere că o greșeală este o eroare impardonabilă.

„Atunci când te simți confortabil recunoscându-ți defectele și greșelile cotidiene, nu ca o autoflagelare, ci ca pe un dat, le transmiți copiilor că greșelile sunt inevitabile. Râzând de erorile tale și fiind dispus să îți recunoști nesiguranțele, cobori de pe piedestalul minunii. Prin înlăturarea ierarhiei, îți încurajezi copiii să relaționeze cu tine ca de la un om la altul, ca de la un spirit la altul.”

Ca profesor, cred că nu este un semn de slăbiciune, ba, dimpotrivă, unul de putere să poți recunoaște în fața elevilor că ai greșit, când este cazul, pe un ton firesc, care să le arată și lor că aveți lucrul acesta în comun, ca oameni – ne permitem să nu fim perfecți.

EUL STATUTULUI

Să nu iei admiterea la o anumită școală, considerată foarte bună, echivalează cu o amenințarea a statutului social pe care familia și-l dorește. Reușita unui copil este reușita întregii familii. Ratarea trece drept „trădare”, cu atât mai mult în familiile care au deja o tradiție în privința educației elitiste. Se întâmplă, în asemenea situații, ca tânărul să-și dorească să „repare” eșecul și, odată intrat la altă școală, să-și creeze o motivație externă și să învețe foarte mult, pentru a șterge din memoria părinților eșecul anterior, într-o tentativă de a-i convinge că el este, de fapt, demn de aprecierea lor. Un asemenea comportament nu face însă decât să adâncească prăpastia dintre părinți și copii. Mai gravă este însă alienarea, îndepărtarea de sinele real, de trăirea autentică. Fiindcă un asemenea tânăr nu mai trăiește pentru a-și împlini propriile idealuri, ci se străduiește să le demonstreze celorlalți că nu este un ratat:

„Mulți dintre noi nutresc idealuri rigide de succes. Avem etaloane externe, cum ar fi o slujbă bine plătită, o mașină care-ți ia ochii, o casă dichisită, cartierul perfect, prieteni stilați și așa mai departe. Apoi, când dăm greș la ceva, ne pierdem locul de muncă sau suntem forțați să acceptăm că nu avem copii atât de puternic orientați spre realizări, avem senzația că am eșuat în mod fundamental. Ne imaginăm că esența ne-a fost amenințată, fapt care ne face să izbucnim.”

Oare nu au și profesorii acest reflex, de a se simți lezați în competența lor profesională atunci când elevii lor nu obțin la un examen nota scontată?! Am în memorie mărturisirea unei eleve olimpice, căreia i s-a reproșat că, la olimpiada internațională, a făcut de râs școala, obținând doar un Premiu Special. Înșelase încrederea cu care fusese învestită, iar statutul școlii fusese prejudiciat!

EUL CONFORMITĂȚII

Principiul „Eu te-am făcut, eu te omor!” se referă la impunerea, prin violență, a voinței părintelui asupra copilului și, implicit, la o mentalitate abuzivă. Un copil nu aparține părinților săi, nu este o proprietate. De aceea, părinții care cer din partea copiilor ascultare absolută le provoacă acestora adevărate crize și îi aduc în situația de a fi profund nefericiți. Există tineri înclinați spre conformitate, care se străduiesc foarte tare să împlinească întocmai dorințele părinților, să nu le iasă din cuvânt. Ei ajung să meargă la școala care le este impusă, își fac opțiunile de carieră în funcție de ce le cer ai lor, se căsătoresc cu oamenii pe care îi aleg, pentru ei, părinții.

„Mulți dintre noi trăiesc cu iluzia că, dintre toți oamenii cu care trebuie să avem de-a face de-a lungul vieții, măcar copiii ni se vor supune voinței. Și dacă nu o fac, dacă îndrăznesc să își trăiască propria viață, să meargă în propriul ritm, ne simțim insultați. Când metodele noastre mai discrete de a obține complianța dau greș, devenim mai zgomotoși și mai puternici, pur și simplu incapabili de a accepta ideea că odraslele ne contestă voința. Desigur, alienarea la care duce acest fapt este motivul pentru care ne păcălesc copiii, uneori chiar înșelând și mințind, și poate ajunge chiar la încetarea comunicării cu noi.”

EUL DEȚINERII CONTROLULUI

Controlul emoțiilor este necesar, fără îndoială, într-o oarecare măsură. Există însă destule cazuri în care cei mici sunt învățați să evite manifestarea emoțiilor ce ar putea trezi dezaprobarea. Mai ales, nu ar trebui ca acest control emoțional să ne apară ca o formă de superioritate. Adulții care nu au un control adecvat al emoțiilor riscă să le transfere copiilor, care le vor absorbi în propriul repertoriu emoțional. Ca adulți, asemenea indivizi, obișnuiți să fie controlați, le vor permite, la rândul lor copiilor să îi controleze pe ei, „duplicând controlul sub care au trăit ei înșiși când au fost mici”:

„Pe măsură ce tiparul egotic al necesității de a deține controlul este transmis de la o generație la alta, copiii unor astfel de părinți cresc adesea încercând să fie perfecți la toate, până în punctul în care ajung să fie obsedați de detalii. Incapabili să își exprime emoțiile, tind să le înmagazineze în corp, devenind rigizi. Din cauza rigidității acute, care la nivel intelectual ia forma unei perspective de tip alb sau negru pentru orice, copiii aceștia sunt umiliți deseori de colegi. Asta se întâmplă pentru că, fără să-și dea seama, par superiori, judecând după comportamentul cotidian al celor de-o seamă, pe care-i consideră imaturi. Astfel de copii rareori renunță, nici nu se pune problema pierderii controlului. Nu o să-i vedeți mâncând pepene cu fețele afundate în coajă. Astfel de copii folosesc șervețel, furculiță și lingură.”

Autoarea cărții face referire directă la formule prin care se manifestă, la nivelul limbajului, acest acest ego parental excesiv. Sunt de evitat exprimările de tipul:

Predici: Eu să fiu în locul tău…

Păreri: După părerea mea…

Judecăți: Îmi place… sau nu îmi place…

Ordine: Nu fi trist!, nu plânge!, nu te teme!

Control: Dacă tu faci asta, eu fac aia sau nu am de gând să accept că îți place așa ceva.

Autenticitate, la nivel de limbaj, ar însemna să înlocuim exprimarea de mai sus cu altfel de formule:

Te văd, îmbrățișând persoana așa cum e.

Te înțeleg, acceptând persoana așa cum e.

Te aud, respectând persoana așa cum e.

Ești complet așa cum ești, onorând integritatea fiecăruia dintre noi

Momentul acesta al nostru e perfect așa cum e, conștientizând caracterul integral al vieții însăși.

Părinții și profesorii din societatea de astăzi caută soluții pentru a comunica mai bine cu cei pe care îi cresc și îi educă, în ideea de respect reciproc – îți vei accepta copilul doar în măsura în care te accepți pe tine. Această carte apărută la Editura Trei prezintă interesant, într-un limbaj accesibil, analize și soluții bazate pe o cazuistică frecventă, ceea ce o scoate din sfera teoriilor, uneori, anoste din domeniul parenting-ului.

Părintele conștient. Cum să ne transformăm pe noi pentru a ne întări copiii de Dr. Shefali Tsabary