Numește orice eveniment din istorie și vei găsi o stea a cărei lumină să-ți lase impresia că se întâmpla ceva în anul acelui eveniment.
Într-o seară de iunie a anului 1945, exact la ora 21.22, Arline Feynman, prima soție a fizicianului Richard Feynman murea de tuberculoză. Cel puțin asta este ora oficială trecută de asistenta medicală care o îngrijea în fișa de constatare a decesului. Când, câteva zile mai târziu, ceasul din camera ei a fost găsit oprit exact la ora 21.22, nu puțini dintre cunoscuți au încercat un fior pe șira spinării. Așa cum probabil vi s-a întâmplat și dumneavoastră la citirea informației (fie și pentru o fracțiune de secundă). Într-o clipă, mintea v-a fugit din țarcul spiritului critic și a plonjat înspre oceanul miraculos al supranaturalului. Gândul (intuiția, avută cu frică și cutremurare) a unei realități mai adânci, care ne scapă, dar care ne și protejează, promisiunea abia murmurată că-i vom revedea cândva pe cei dragi, că există o entitate insondabilă, care împiedică moartea să fie inexorabilă și viața să fie doar un accident chimic, v-a făcut să gustați, fie și pentru câteva clipe, o liniște stranie. Liniștea iluminatului. A celui care a înțeles. Universul a fost smuls de sub amenințarea absurdă a morții și de sub perspectiva distrugerii definitive. Pentru o clipă, moartea v-a tulburat. Dar acum sunteți din nou acasă.
Dintre toți cei implicați, probabil că Feynman avea cele mai multe motive să cedeze unei astfel de tentații. Arline era iubita lui din liceu, sufletul pereche, omul după care Feynman a suferit profund și căreia i-a trimis, după moarte, o scrisoare cutremurătoare. Richard avea 27 de ani, Arline avea 25. Cu toate acestea, el a fost cel care și-a păstrat calmul, a căutat explicația rațională, a găsit-o și a oferit-o tuturor: ceasul era vechi, se strica des și avea tendința să se oprească atunci când era apucat brusc. Probabil, în graba de a afla ora exactă a decesului, asistenta a apucat ceasul, aflat în penumbră, l-a verificat (moment în care ceasul s-a oprit), a notat ora, după care a așezat ceasul la loc. Pentru cei mai mulți dintre noi, explicația rațională vine cu o dezamăgire proporțională cu speranțele pe care le investisem în miracol. Și, cu toate acestea, pentru fiecare savant și pentru fiecare spirit științific, în spatele oricărei manifestări particulare a unei legi a naturii (sau a mai multora) se află gândul înălțător (în mod ironic, aproape religios) al unui univers guvernat de legi și nu de fantezia omenească sau de dorințele capricioase și insondabile ale unei zeități. Actul lui Feynman de a căuta o explicație rațională, inteligibilă și în acord cu legile naturii pentru un fapt improbabil, care i-ar fi dat posibilitatea să spere, este exemplar. Nu este anecdotic și accidental, el este un epitom al unei maniere fundamental diferite de a privi lumea (în raport cu cea a vânătorului obișnuit de miracole), este elocvent pentru o nouă dispunere etică a ființei umane. Este rezultatul unui alt fel de a ne mira și de a ne lăsa cutremurați de frumusețea existenței.
Există un apetit uman pentru miracol, există în fiecare dintre noi capacitatea de ne lăsa uimiți. Cei vechi spun că „în asta stă filosofia și începutul științei”. Purtăm în noi acest dar, care este totodată și un blestem, încă de la începuturile spiței noastre:
„Avem un apetit pentru fascinație, un apetit poetic, din care adevărata știință ar trebui să se hrănească, dar care este deturnat de multe ori.”
Destrămarea curcubeului este o carte remarcabilă, dedicată demascării impostorilor și profitorilor apetitului pentru miraculos și totodată rețeserii lumii în jurul unui nou sentiment de uimire, cel pe care, de jumătate de mileniu, ni l-au oferit practicile umane grupate în jurul științei. Volumul lui Dawkins (tradus finalmente în limba română, la aproape douăzeci de ani de la apariție) este paradigmatic pentru un anume stil de gândire și totodată se citește cu plăcere și cu fascinație, indiferent dacă îl veți urma sau nu pe Dawkins în toate concluziile lui.
Cei care îl cunosc pe Dawkins exclusiv din activismul lui anti-religios din mediul online sau care îl raportează strict la cărțile militant-atee (precum The God`s Delusion) au fie tendința de a se raporta la el ca la un carismatic lider ideologic, fie de a-l ridiculiza pentru limitare intelectuală, lipsă de imaginație, incapacitate empatică sau chiar isterie. Și unii, și alții îl ratează însă pe acel Dawkins cu adevărat educat, șarmant intelectual, onest, moderat în ton și bun utilizator de argumente, din volumele care probabil vor dura dincolo de războaiele intelectuale ale epocii. Personal, iubesc scrisul lui Dawkins din Gena egoistă (chiar dacă teoria are astăzi numeroși critici credibili), din Un râu pornit din Eden, din Ceasornicarul orb sau din volumele care își așteaptă încă traducerea în limba română (dintre ele, The Ancestors` tale și Climbing Mount Improbable sunt cu adevărat remarcabile). S-a spus că lui Dawkins îi lipsește imaginația, empatia și adevărata înțelegere a religiei. Nu cred asta. Oricine i-a citit textele știe că ele sunt o combinație extraordinară de fantezie, exuberanță teoretică și chiar talent literar. Iată un exemplu:
„Suntem norocoși, noi suntem cei care vor muri. Cei mai mulți oameni nu vor muri niciodată pentru că ei nu se vor naște niciodată. Numărul de oameni potențiali care s-ar fi putut afla aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depășește firele de nisip din Peninsula Arabică. Cu siguranță, printre acele fantome nenăscute se afă poeți mai mari decât Keats, oameni de știință mai marid decât Newton.”
Cu siguranță, există la Dawkins aproape un refuz de a înțelege fenomenul religios în toată complexitatea lui socio-antropologică. Credința religioasă pare pur și simplu redusă la superstiție, iar valoarea adaptativă pentru comunități a credințelor religioase nu pare să fie luată în seamă, deși, în principiu, un biolog evoluționist ar trebui să fie sensibil la asta. Dar asta se întâmplă nu din pricina vreunei precarități intelectuale sau morale a lui Dawkins, ci, la fel ca la Harris sau Dennett, din pricina faptului că, odată ruptă alianța dintre credința religioasă și adevăr, discursul religios pur și simplu nu mai este sustenabil, ba devine chiar condamnabil din punct de vedere moral. A îmbrățișa un set de credințe plecând de la o imagine despre lume pe care știința a respins-o convingător în secolele din urmă doar pentru a învinge teama de moarte sau a-ți asigura confortul existențial este, pentru Dawkins, un act dubios moral și în principiu inacceptabil. De aici, refuzul principial de a conferi orice fel de validitate discursului religios. Un corp de credințe cu efecte concrete în viețile oamenilor, justificate printr-o imagine dovedit incorectă despre lume, nu (mai) are ce căuta în universul nostru intelectual și moral. Desigur, putem ridiculiza acest mod de a privi lucrurile, dar Dawkins nu vorbește doar în numele lui când respinge fenomenul religios și paranormalul, „celălalt copil leneș, nelegitim, al sentimentului de fascinație.” Există astăzi o atare sensibilitate intelectuală și existențială relevantă la nivel statistic, există o masă de intelectuali și nu numai, care găsesc mult sens în vorbele lui Dawkins și a celorlalți atei de rit nou. Dawkins e portavocea unui filon viu al societății de azi.
Pariul lui Dawkins (pariul făcut și de alți savanți și filosofi, mai blânzi și mai moderați, precum Carl Sagan) este acela că omenirea poate atinge o stare acceptabilă de conviețuire pornind de la „fascinația bună” pe care ne-o provoacă știința. Că omul poate deveni mai bun (poate, în sfârșit uman) acceptându-și condiția de orfan într-un univers indiferent, dar pe care a ajuns să-l cunoască și pe care, poate, va reuși să-l colonizeze. Că sentimentul de mirare în fața adevăratelor miracole (bine ascunse în stele, în norii de gaz cosmic, în helixurile de ADN) poate avea forța fondatoare de civilizație a marilor narațiuni religioase. Că acceptarea caracterului contigent și improbabil al existenței îl poate face pe fiecare dintre noi mai tolerant și mai dispus să înțeleagă. Că înțelegerea naturii tribale a credințelor noastre ne va face mai puțin dispuși să ucidem în numele lor și în numele triburilor. Că luciditatea și onestitatea pot reprezenta pariul câștigător al unei omeniri care dispune astăzi de mijloace tehnice de aneantizare și care se arată la fel de vulnerabilă la fanatizare ca oricând. Toate acestea sunt departe de a fi evidente sau măcar probabile. Ele reprezintă un pariu și, în mod paradoxal, o credință.
În profundul său volum, Religia, profesorul Leszek Kolakowski, scria că „întreaga istorie intelectuală a creștinismului este o căutare necurmată a unei formule clare care să poată fie asigura coexistența armonioasă a Profanului cu Sacrul, fie să împiedice degradarea acestuia din urmă de către primul.” Dar tocmai asta ne spune cartea lui Dawkins, într-o manieră percutantă și convingătoare: că, inventând sacrul, oamenii nu s-au dovedit de fapt demni de profan. Că e timpul ca măcar acum să ascultăm cu atenție și dragoste tot ceea ce există și freamătă, tot ceea ce a apărut din accident și care se va îndrepta spre neant, că stă în puterea noastră să smulgem uitării ceea ce altfel s-ar pierde de-a pururi și să înțelegem că nu există și că nu a existat vreodată o altă sursă a sacrului:
„Putem ieși în afara universului, în sensul că putem pune un model al universului în interiorul craniului nostru. Nu este un model superstițios, meschin, parohial, plin de spirite și goblini, astrologie și magie, în care, acolo unde curcubeul se sfârșește, lucesc vase de aur false. Un model măreț, demn de realitatea care-l ordonează, actualizează și îl temperează: un model cu stele și distanțe mari, în care nobila curbă a spațiului și timpului a lui Einstein pune în umbră arcul curcubeului de legământ al lu Yahweh și îl minimalizează; un model puternic, care încorporează trecutul, ne conduce prin prezent și este capabil să pătrundă mult înainte pentru a ne oferi construcții detaliate ale unor viitoruri alternative și pentru a ne permite să alegem… Cercul de lumină ne lasă în urmă, dar, în mod entuziasmant, înainte de a o face ne dă timp să înțelegem puțin ce înseamna acest loc în care ne găsim pentru o clipă și motivul pentru care suntem aici. Numai noi, dintre toate animalele, ne putem vedea cu anticipație sfârșitul. Suntem, de asemenea, singurele animale în măsură să spunem înainte de a muri:”Da, de aceea a meritat să venim pe lume de la bun început.”
Atunci când a dezvrăjit curcubeul, Newton ne-a dat șansa de a fi în sfârșit umani.
Editura: HERALD
Colecția: Mathesis
Traducerea: Gabriela Deniz
Anul apariției: 2016
Nr. pagini: 368
ISBN: 978-973-111-599-3
