Profesoară la Universitatea din Utrecht, care-și recunoaște ori de câte ori simte nevoia influențele – Gilles Deleuze, Michel Foucault, Luce Irigaray, Donna Haraway -, Rosi Braidotti este una dintre cele mai bune teoreticiene ale filosofiei de după postmodernism. Discurs excelent articulat, nu neagă nicio rădăcină sau influență dintre cele evidente, reușește să valorifice toate resursele intelectuale avute la îndemână și apropiate ei (Virginia Woolf este des pomenită, iar lui George Eliot îi face o adevărată pledoarie într-unul din capitolele cărții, ca să aducem în discuție doar câteva aspecte ce țin de zestrea ei intelectuală, nu neapărat și filosofică); toate aceste amănunte ajută la construirea unui portret pe cât de inexact, pe atât de puțin adevărat. Trebuie să-i citești cărțile metodic, cu multă atenție ca să-i înțelegi demersul. La „Postumanul” am avut nevoie să trec de prima jumătate a cărții ca să înțeleg care-i sunt bazele argumentării, modul cum își construiește teoria postumanului; după aceea, în partea a doua deja mi-era comodă lectura, dar tot nu o pot trece în aria facilului. Ideile expuse de Braidotti au nevoie de dospire, de articulații și de căutare de exemple dintre cele mai atipice, altfel nu mai vorbim despre teoria postumanului.
Din capul locului țin să evidențiez distincția fundamentală între inuman și postuman; pentru unii ar putea însemna același lucru, dar pentru filosofi chiar nu. Dacă din punct de vedere praxiologic putem vorbi de oarecari confuzii, din punctul de vedere al elaborării teoriei filosofice departe de orice asemănare cei doi termeni. Cred că de aceea autoarea a simțit nevoia să dedice un capitol întreg inumanului, vieții de dincolo de moarte, pentru ca în următorul capitol să vorbească despre umanistica postumană, adică de viața de dincolo de teorie. Cu alte cuvinte, întrevedem deja diferența între ce e aici, în orizontul uman și imediat umanității – moarte, dar moarte ca perspectivă pozitivistă (oricât de incomod ne-ar fi, pentru ea moartea nu este echivalentul neantului) – și ce e cu mult peste noi, într-un orizont pe care încă nu-l putem cuprinde cu mintea, dar la proiecția căruia încă lucrăm, adică construim teoriile care să ne ajute să-l înțelegem. Și are o viziune de-a dreptul optimistă, acordând științelor umaniste șansele pe care contemporanii ei le-au șters de multă vreme.
Ideea centrală a primului capitol, Postumanism: Viața dincolo de Sine este dată de efortul lui Braidotti de a delimita foarte clar termenul de umanism, ce este acest umanism astăzi, după ce a cunoscut foarte multe influențe și într-o epocă a postmodernismului (ea, personal, consideră că de mult nu mai suntem în postmodernism, din vremea primelor asalturi ale tehnologiei smart și ultraperformante, care preia o mare parte din eforturile omenești, tinzând spre înlocuirea omului – și atunci ce facem cu etica? – una dintre întrebările la care încă căutăm răspunsuri).
«Umanul din umanism nu este nici ideal și nici o medie statistică obiectivă sau un teren comun. Mai degrabă exprimă un standard sistematizat de recognoscibilitate – a Identicului – în raport cu care toți ceilalți pot fi evaluați, reglementați și alocați unei poziții sociale desemnate. Umanul este o convenție normativă, ceea ce nu îl face inerent negativ, ci extrem de regulator și, în consecință, instrumental în practicile de excludere și discriminare. Norma umană reprezintă normalitatea, starea de normal și normativitatea. Funcționează prin transpunerea unui mod specific de a fi uman într-un standard generalizat, care dobândește valori transcendentale devenind Umanul: de la bărbătesc la masculin și apoi la uman ca format universalizat al umanității. Acest standard se poziționează distinct, din punct de vedere categorial și calitativ, în raport cu ceilalții sexualizați, rasializați și naturalizați și, de asemenea, în opoziție cu artefactul tehnologic. Umanul este un construct istoric ce a de venit o convenție socială despre „natura umană”.»
De aici se deduce și orientarea ei spre studiile de feminism, pledoariile pentru compatibilitatea dintre feminism și postuman fiind des întâlnite în volum. În capitolul al doilea, Postantropocentrism: Viața dincolo de Specii, Braidotti pleacă de la niște constatări evidente oricui: experimentele legate de clonare la animale, înlocuirea unor părți ale corpului uman cu proteze supertehnologizate (vezi cazul Oscar Pistorius) etc. și problemele de etică aplicată conexe lor – ce facem cu legile, le adaptăm noilor situații, dar cum sau cu ce preț?
„Circulația globală de bunuri, date, capital, bucăți și biți e informație structurează zilnic interacțiunea subiecților contemporani. Consumatorii se confruntă la orice pas cu alegeri multiple, dar cu grade variate de libertate de alegere efectivă. Să luăm ca exemplu transformările legate de sarcina, înainte elementară, de a da un telefon la banca locală. Am ajuns astăzi să ne așteptăm să fie un sistem automat postuman de răspunsuri ce oferă subseturi de numere ce ne conectează fie la o altă rețea de mesaje preînregistrate, fie la o voce umană din viața reală, pe care o ascultăm bucurându-ne ușurați, deși știm în tot acest timp că vine dintr-un call centre de la kilometri distanță, dintr-o economie emergentă a lumii. Rezultatul final este că asemenea apeluri telefonice sunt mai ieftine ca oricând, dar durata lor devine cu siguranță mai lungă din moment ce persoana care sună avansează cu greu prin multiple obstacole. Comunicarea prin internet înlocuiește, desigur, toate aceste eforturi, dar ideea mea este că forța diferențială năucitoare a sistemului nostru economic este atât de mare, încât trebuie să alergăm de două ori mai repede, printre răspunsuri automate sau linii telefonice transcontinentale, doar pentru a rămâne în același loc.”
Scriind la această recenzie, mi-am adus aminte că tocmai suntem invadați de o lume de pokemoni pe care ne străduim să-i aducem în lumea noastră, deși nu suntem tocmai siguri că nu e invers – noi ne străduim să intrăm în lumea lor. Iar zilele trecute citeam în „Dragostea modernă” a lui Ansari despre ce dispozitive sofisticate au inventat japonezii pentru o masturbare eficientă, doar pentru că tinerii japonezi nu-și mai doresc aproprierea fizică, pur și simplu li se pare normală singurătatea ca mod de viață cotidian. Se pare că tocmai am găsit încă două exemple care să sprijine teoria postumanului elaborată de Braidotti.
„În timp ce prind contur propuneri de dezvoltare de către disciplinele umaniste a unei „bio-alfabetizări” sau a abilităților de navigare virtuală, rezistența rămâne încă mare, atât la disciplinele umaniste, cât și în comunitatea științifică mai largă. Între timp, vechile cataloage de citare sunt înlocuite rapid de căutări pe Google, iar încercările nesfârșite de a dezvolta un sistem metric pe potriva culturii cercetării din disciplinele umaniste reprezintă un aspect și mai necesar, dar și mai problematic, mai mult ca oricând. Se stabilește o nouă relație între arte și științe chiar sub ochii noștri, dar întrebarea este dacă disciplinele umaniste – care au atât de mult de oferit – sunt îndreptățite să stabilească regulile acestui nou joc instituțional sau dacă li se cere doar să se supună regulilor care nu au fost formulate luând în calcul interesul lor.”
E firesc ca Rosi Braidotti să pledeze pentru științele umaniste, dar o face la modul neostentaiv, căutând reperele comune cu celelalte științe și punând accentul pe forța transdisciplinarității, fără de care astăzi nicio știință, fie ea umanistă sau nu, nu mai poate să-și asigure viitorul. În ultimul capitol chiar reușește să facă o trecere în revistă a modului cum științele socio-umane reușesc să se adapteze avalanșei postumanului și să participe activ, coerent și fundamentat la crearea unor noi dimensiuni de cercetare, potrivite cu noile orizonturi de cunoaștere.
„Postumanul” de Rosi Braidotti e o lectură densă, care cere timp de reflecție mai mult decât alte lecturi, dar la final veți constata că sunteți un pic mai bine adaptați lumii exterioare și mai pregătiți să acceptați avalanșa de postuman.
Editura: Hecate
Anul apariției: 2016
Traducere din limba engleză și note: Ovidiu Anemțoaicei
Nr. pagini: 296
ISBN: 978-606-94047-5-1
Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.