în tramvaiul încins lumea strânge singurătatea la piept ca pe o declarație de dragoste rostită de multe ori
în gând și niciodată eliberată
pe un scaun între două morți întâmplătoare
un domn serios ”bătrâne, Excelul ăsta e
mai rău decât școala de șoferi, mă știi că am dat de 7 ori examen”
vorbește la telefon cu băiatul din flori al soției
pe alt scaun în spate o ospătăriță de avioane mănâncă
un covrig cu susan. se gândește la mersul târâș pentru 100 de euro
în hotelurile din Paris „oameni ca mine fac istoria”
are genunchi mari ca roțile de cașcaval afumat de Sibiu
fata ei are bursă la Oxford și plânge noaptea de singurătate
tramvaiul e putred românesc zdrongăne la curbe
de parcă pământul ar mesteca macarale
bătrânele macarale și morții lor tineri
lângă ușă pe scaun stă o mamă cu ochii închiși ca nu cumva vipia
să îi usuce lacrimile. strânge la piept un copil de un an și ceva
declarația de dragoste pe care a auzit-o între bălăriile din parc
acum doi ani aproape
pentru băiețelul cu ochi albaștri timpul nu înseamnă decât căldură
o căldura grunjoasă care îi mesteca mama grasă și tristă
o umple de ape. controlorii alunecă în balta adunată în dreptul ei.
își sparg capul învață să înoate așteaptă apusuri de soare ca la
Vama Veche unde niciodată nu au fost și nici nu vor ajunge
– Că tac-tu n-a putut să vină că are de muncă. are de muncă pe
dracu. se duce la bere usca-i-s-ar gâtlejul de nenorocit
că mi-a mâncat zilele și curentul cine îl plătește
și apa? că nu mai știu unde să fug să nu mai văd nimic în fața ochilor
băiețelul își lasă capul pe umărul ei transpirat.
simte că jumătate din sfârșitul lumii a venit
ochii i se strâng brusc ca un șurub ruginit care se rupe
nu mai e aer de respirat în cuptor fripturile au aromă de fier vechi
– Putea să ia rabla aia de mașină de la Nicu, o repara dar nu
treceam prin iadul ăsta. reatebeu mamii lui, mai știi zicea că
să jucăm la poker online și să mâncăm pâine cu roșii
până câștigăm un milion de euro, milionul cui mi l-a adus
în tufele din parc. dar nu e vina ta, mama, uite acum ajungem,
hai ușurel
tramvaiul mai trosnește-ntr-o curbă vatmanul aude la radio
că în tramvaiul 44 s-a născut o nouă Vama Veche
se întoarce să privească în vagon. vipia îi smulge ochii și îi aruncă
pe trecerea de pietoni ”aici e Vama Veche adevărată! trebuie să mergem mai departe”
spune el mândru și nu mai oprește în stație
– L-am rugat măcar să vină să ne ia de la capăt. a zis că nu poate.
sigur e la fufa aia de Nina. ce-o să facem acum, să mâncăm din gunoaie?
mama nu mai are cum să ne dea. făcea mișto de ea nenorocitu naibii. ce
știi, tu, mamă? să crești și să ajungi om mare, prin parcuri să nu te duci,
dragul mamii!
cu mânuța lui grăsuță copilul îi acoperă gura transpirată
– Taci, mamă, tata a murit acum 2 minute strivit de o macara cu
multe șuruburi vechi ruginite!
La Vama Veche e vreme frumoasă și la Oxford și la Paris.
