Sugeţi acadeaua poporului*!
”Să îngenunche dregătorii în faţa poporului să dezrobească mintea şi trupul neamului de necurăţenia zahărului, şi miere în locul otrăvii să aşeze, căci decât asta mai mare menire pentru un om nu se află pe pământ.” (Garud Wivil)
Ne târâm în ţara unde politicienii nu o mai sug p-aia mare, a poporului
Ei se adună în spatele parlamentului şi îşi scot cioturile gri, amărui, ofilite,
ranforsate cu tije de platină
şi le gustă unul altuia, se strâmbă când le ating cu buzele vineţii
dar feţele lor sunt luminate ca de un joint
vârtos cu hârtia bine întinsă în razele de lună plină
Ei îşi arată cioturile şi la tribuna parlamentului, în guvern, în primării, pe locurile pustii ale autostrăzilor fantomă, prin spitalele – hoteluri exotice ale morţii
Politicienii noştri îşi caută mult acadelele până le găsesc, se laudă cu ele,
le mişcă trase de sfori
prin faţa amantelor scârbite şi nespălate pe sub hainele scumpe supte la Paris sau New York.
Lumea lor s-a născut din supt şi limba lor e neasemuită.
Boticul de selfie al amantelor s-a născut din supt şi limba lor e mică, tot mai mică.
Nefolosiţi, muşchii se atrofiază. E vremea lesbienelor bogate arestate în malluri
pentru botic utilizat indecent în scopuri nelucrative.
În schimb, limbile politicienilor s-au mulat pe micimile mai-marilor. Molfăite
în fiecare şedinţă în fiecare partid
unde toate vieţile noastre se joacă cu alea mici răspândite pe masă.
Când le ating pe întuneric tresar ca nişte scârbe mici:
– Asta e a dumneavoastră, domnule preşedinte de partid, îi cunosc aroma.
Aroma dumneavoastră e în tot şi-n toate.
Să umplem ţara de aroma acadelei dumneavoastră!
Gurile mici sar de pe scaunele mari ca nişte curcubee moi
Gurile mici şi hulpave sar din guvern, din primării, din judecătorii, din comisii şi comitete
de sugălai profesionişti
Gurile mici sug şi latră, ling acadele sub lupă.
Acadeua după acadea. Nesaţ după nesaţ:
– Daţi-mi o acadea de partid, de orice partid, şi o fac ca nouă, zbiară judecătorii
cu lacrimi în ochi cu limbile roşii, galben, albastre, verzi.
Unii sug la nimereală:
– O pica ceva boieresc în saliva asta de primar de la ţară!
– O fac pentru vilă, excursii în america de sud, de nord, de vest, de est, o sug
pentru toate punctele cardinale.
– Câtă vreme pot să sug o acadea de partid, nu mi-e frică de nimic.
– Ia uite-o p-aia mare a poporului ce naşpa e! Care o ai mai mică, oricât ar fi cât de ieftină,
ieşi, frăţie, la microfon să te cinstim cu un preţ pe măsura prea fericitei tale funcţii!
Feţe stropite. Mustăţi stropite. Cefe groase stropite. Feţe gri amărui.
Cu umbra eşafodului căzută ca un breton pe o parte.
Aşa cum zicea şi vechiul Garud Wivil, neuitată fie-i rostirea:
”O singură acadea se găseşte în fiece ţară. Acadeaua neamului.
Ce dregătorii numesc, fără ruşine, acadele sunt dichisurile lor mărunţele, întrebuinţate pentru ca ei să chivernisească foloase potrivnice poporului. Aduceţi umbra eşafodului aproape de aceste netrebnice lighioane!”
________________
*După cum se ştie, sensurile noţiunii ”acadeaua poporului”, lansată de Garud, sunt neelucidate şi încă dezbătute în mediul academic.
