Cât de mult înseamnă să dai nas în nas cu un Dorian Boguță sau un Emanuel Pârvu în trocariciul (pentru cunoscători) care te duce spre plajă? Să aștepți la cozi neverosimile pentru o invitație la proiecțiile diurne din sala de cinema? Cât înseamnă să discuți una-alta cu un hipsteraș anodin, bărbos și foarte cool (ca orice hipster), iar apoi să îl revezi în cadrul unei discuții cu publicul, în postura de sunetist al scurtmetrajului care numai ce a rulat în competiție? Sau să apreciezi ora în funcție de poziția lunii pline, mergând mai departe cu vizionatul pe buștean, târziu după miezul nopții, alături de mii de oameni?
Tot cutreierând sălile de cinema d’art et d’essai, ca să zic așa, și învârtindu-mă pe cât posibil în cercuri cinefile, am înțeles că e mai confortabil să adopți atitudinea scepticului: lumea nu mai merge la cinematograf, filmele de autor își găsesc cu greu distribuția, românii sunt dependenți (vorba unui eseu din revista FILM) de filmul hollywoodian ș.a.m.d. Toate, dacă e să privim statisticile, adevărate; toate, mai mult sau mai puțin justificabile. Ce face Festivalul de Film Anonimul? Dă de pământ cu aceste certitudini (sau poncifuri, depinde cum vrei să le privești). Cu alte cuvinte, ce face Festivalul de Film Anonimul este, vorba clișeului, să îți redea încrederea în umanitate – mai ales dacă, la fel ca în cazul meu, umanitatea are pentru tine o legătură strânsă, inexplicabilă, cu cinemaul.
O dată ajuns la Anonimul realizezi că nu mai ai cum să pleci. La Anonimul se stă minute bune în picioare pentru o invitație în sală, iar mai apoi, dacă n-ai fost suficient de prevăzător – și există mari șanse să nu fi fost – se stă pe scări sau direct pe podea, în fața primului rând, ca să prinzi filmul. Așa a fost, printre altele, la Chronic, ultimul film din programul Michel Franco, program dedicat regizorului mexican care a fost invitatul special al ediției 14: închipuiți-vă o sală de cinema umplută până la refuz, cu oameni privind din toate colțurile, pe jos sau în picioare, un film de autor. Apăi, dacă ăsta nu e un gând reconfortant, nu știu care e. Și că veni vorba de autorul Michel Franco, după Chronic ne-am delectat cu un masterclass de vreo oră și jumătate – cireașa de pe tort a unei săptămâni trăite în așteptarea filmelor lui Franco, urmate de tot atâtea Q&A-uri savuroase. Adică o săptămână programată în funcție de Q&A-urile cu Franco, care ne-a povestit despre bugete și producători obtuzi și răpiri în Mexic și cum, atunci când nu face filme, e trist. Iar ăsta e un alt gând reconfortant.
Tot la Anonimul îi asculți pe Vlad Ivanov și Adrian Titieni vorbind pe aceeași scenă, înaintea filmului de închidere Capace, regizat de Sorin Marin (căruia festivalul îi este tributar). Care film își desfășoară o bună bucată din acțiune tot la Sfântu Gheorghe (mai simplu, Sfântu). Adică la capătul lumii. Adică – n-o spun eu, dar o spun atâția alții – în cel mai frumos loc de pe pământ. Poate că n-o fi cel mai frumos. Dar nici departe nu e. Iar pe Adrian Titieni îl mai vezi în pasionantul Marița și în vreo cinci scurtmetraje. După unele dintre ele mai și discută cu publicul, așa, ca-ntre prieteni. Un public răbdător și numeros (n-o voi spune niciodată destul: un public care a stat la coadă ca să vadă scurtmetraje), care a avut de unde alege: de la filme cu buget de sub 200 de euro, până la ultimul Terrence Malick, plictisitor cât se poate, dar binevenit în felul lui, ca să ne amintească – în caz că uitaserăm, fascinați fiind de ploaia de stele – de faptul că Anonimul e despre film, dar e și (sau mai ales) despre poezie.
Tocmai pentru că la Anonimul vezi filme pe buștean până la trei-patru dimineața, apoi te arunci în mare și privești Perseidele. Iar în dimineața următoare te așezi frumos la coadă, fiindcă de la 11:00 se vede Țara moartă, fascinantul documentar al lui Jude, pe care, nu-i așa?, nu poți să-l ratezi, chit că n-ai închis un ochi toată noaptea. Un festival despre filme, despre poezia din lucruri, dar mai ales (de data asta sunt sigur) despre oameni, așa cum ne-a tot reamintit spotul dinaintea fiecărei proiecții. Niște oameni care animă din culise nebunia asta de festival și au grijă de pretențioșii de noi; dintre ei, neapărat trebuie aduși în prim-planul reflectoarelor Ludmila Cvikova, selectorul competiției de lungmetraj de 10 ani încoace, „bobocul” Ionuț Mareș, care s-a ocupat, în premieră & cu acribie, de scurtmetrajele din program și, obligatoriu, Miruna Berescu, directorul Anonimul și cea care pune toate firele cap la cap. Zic bine „nebunia asta de festival”, și nici măcar nu sunt primul: „This is a crazy festival and I am a crazy person”, dixit Michel Franco, în prima zi de Anonimul. Dovadă că lucrurile s-au potrivit la marele fix.
Tot la Anonimul publicul are un cuvânt greu de spus, din moment ce alcătuiește, practic, juriul care decernează trei din patru premii: două pentru categoria de scurtmetraj (străin/românesc), încă unul pentru lungmetraj (trofeul Anonimul). La ele se adaugă premiul in memoriam Ovidiu Bose Paștina, acordat de echipa festivalului. Acestea fiind spuse, votul de anul acesta a fost, ca mai orice vot al publicului, cât se poate de arbitrar: la categoria Lungmetraj a câștigat Marița, debutul regizoral al lui Cristi Iftime (greu de spus dacă pe motiv că a fost realmente cel mai bun film din competiție – sunt înclinat să cred asta, fără să fi văzut toate peliculele selectate – sau dacă votul respectiv se datorează unui soi de mândrie națională, firească dar nu tocmai meritocratică în context); la Scurtmetraj Românesc, premiul i-a revenit filmului Scris/Nescris, al lui Adrian Silișteanu (o bucurie, pentru că, după toate probabilitățile, filmul lui Silișteanu chiar era cel mai bun din ofertă, o ofertă eclectică, încântătoare, de care am profitat în totalitate și din care n-a fost ușor să alegi); la Scurtmetraj Străin, câștigător a fost État d’alerte sa mère, regizat de Sébastien Petretti (o comedie belgiană ușurică, deși ancorată în actualitate; să fie totuși un motiv suficient de bun ca să câștige la Anonimul? Mă cam îndoiesc, mai ales că, pe lângă destule alte filme promițătoare, a mai existat în selecție o comedie venită tot din Belgia, superioară sub raport estetic). Premiul Ovidiu Bose Paștina a mers la scurtmetrajul italian Il silenzio (r. Farnoosh Samadi/Ali Asgari), o compoziție delicată care evită, prin discreție, melodrama facilă. Per total, la capitolul jurizare, una caldă, alta rece, dar parcă nu e suficient. Uneori, un juriu avizat (pe lângă un binevenit vot al publicului, se-nțelege), așa cum exista acum câțiva ani la Anonimul, nu strică.
Dar dacă stau bine și mă gândesc, însăși tendința de a împinge procesul de votare către spectatori (deci, de a-l democratiza) e în acord cu nota generală a festivalului. Un festival în care se amestecă și se confundă actori, regizori, hipsteri și privitori de rând, fără prea multe indicii de demarcație. E lesne de înțeles că Anonimul e, de fapt, un univers privilegiat, o insulă de normalitate, în care fiecare e despuiat de funcții, pentru a-și păstra doar actul de identitate festivalier: dragostea de film. O dragoste care, se vede, nu funcționează decât multiplicată de sute și mii de ori.
Credit foto: arhiva fb a Festivalului Anonimul
