Această carte nu e despre cancer, deşi s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e ceva glorios în a literaturiza boala, mai ales cînd te afli în poziţia confortabilă de a scrie despre ea şi atît. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranţele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care îşi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaţilor, despre micile sau marile suferinţe care populează birourile sticloase ale corporaţiilor. Cu toate astea, vreau să cred că Papa Nicolau…, în ciuda titlului, poate fi o lectură tonică.” (Roxana Dumitrache)
Roxana Dumitrache s-a născut la Bucureşti pe 15 aprilie 1987. A absolvit London School of Economics and Political Science şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. A coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase şi modului în care segregarea socială se reflectă în arhitectura urbană din Albania şi Kosovo. În cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici şi directive ale statelor membre, punînd accentul pe egalitatea de şanse şi nediscriminare. Scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educaţie şi segregarea de gen, violenţă împotriva femeilor.
*****
Povestea sexagenarului fără patrie şi a chelneriţei din Fundu Moldovei
Două zile de la întoarcerea în Bruxelles şi Maurice ştia de ce loc nu aparţine cu niciun chip. Îl enervau peste măsură ochii obosiţi ai Belgiei, obiceiul local greţos de a scoate pungile cu gunoi în faţa blocului drept memento al vieţii în descompunere, metrourile ticsite de funcţionari publici şi lucrători în instituţiile europene, mai fideli tratatului de la Maastricht decât propriilor lor soţii. Iar mirosul de gauffre şi dulceţuri stătute de la fiecare colţ de stradă îi întorcea stomacul pe dos. Toate astea îl secătuiau atât de tare, încât se simţea agresiv străin faţă de tot ce mişuna în jur: fie flamand, valon, francez, britanic sau în vreo altă alcătuire. El, bărbatul fără rasă, metisul absolut, rebelul radical prin excelenţă, incapabil să îşi găsească nişa socială sau măcar vreo meserie cumsecade, dar ducând întotdeauna o viaţă comodă, el manipulatorul crud, eliberat total de propriile origini, el, tocmai acum, în braseria mică şi încă suportabilă de pe Rue Stevin, se simţea pierdut. I se întorsese sufletul pe dos, ori asta era o noutate absolută pentru el. Când Maria termină de clătit halbele şi scrumierele pline ochi lăsate pe teghea, îşi şterse mâinile de buzunarele jeanşilor şi încercă să sune din nou acasă, la Fundu Moldovei. De când se mutase forţat la Bruxelles, convinsă că viaţa e, totuşi, în altă parte, avea grijă să îşi încarce prepay-ul ca să sune zilnic acasă, în micul sat bucovinean cu nume ruşinos chiar şi în traducerile non-literale. Mereu se jena când era întrebată din ce parte a României vine, aşa că inventase un nume creativ, ca de indian, pentru sătucul ei. Era: a remote-villagefrom-the-beautiful-region-of-Bukovina . Nimeni nu o mai întreba şi altceva, oricum nimănui nu îi păsa de unde vine o chelneriţă româncă. Îi era dor de casă şi de ai ei de o durea în piept, aproape ca atunci când dentistul îi scosese măseaua de minte şi îi înfipsese un genunchi în stern ca nu cumva să se zbată ca o posedată. Mai rău o duruse pieptul decât extracţia atunci. Chiar şi acum, după ce trebăluise în ture lungi, de câte paisprezece ore, de i se lungiseră braţele ca în picturile lui Goya, nu o dureau mâinile, ci tot în piept o durea. Şi durerea asta avea o cauză precisă: Maria nu ştia de ieri nimic de Vlăduţ, băieţelul ei lăsat cu doi ani în urmă în grija bunicilor şi de trei zile în braţele unui pojar păcătos, cu stare febrilă, frisoane şi greţuri. „A vărsat tot din el copilu’ ăsta, nici nu ştiu ce mai poate să verse, dar linişteşte-te, mamă, că mi-a dat doctoriţa pastile şi se face el bine.”
Cuvintele mamei nu doar că nu aveau darul s-o liniştească, ci chiar reuşiră să-i hrănească fricile. Doar cei care şi-au relocat viaţa departe de ţară înţeleg teama permanentă de discursul voit liniştitor, doar ei ştiu că în spatele cuvintelor aşezate cu migală în fraze, cu instinctul păsărilor care îşi găsesc cele mai potrivite crengi, se poate ascunde orice. Chiar şi moartea. Şi nu au fost, în istoria lumii şi a tratatelor europene care deschid libertatea de circulaţie, puţine cazurile în care părintele rămas în viaţă ascunde moartea partenerului de viaţă spre a-şi linişti copilul plecat în lume, „la mai bine”. Doar dragostea integrală şi grija fără breşe a unui părinte poate stinge în tăcere până şi detaliile unei înmormântări. Maria ştia prea bine asta, dar nu voia să cheme răul şi, în loc să se gândească la pojarul lui Vlăduţ, prefera să deretice obsesiv pe lângă tejghea mai ales că era un moment de linişte înainte de prânz şi de venirea clienţilor pentru plat du jour şi bere la halbă.
