Pânza lui Iago

Opera Națională București propune, în stagiunea actuală, un spectacol neobișnuit, prin decor și viziune – opera simfonică Otello, pe muzica lui Giuseppe Verdi. Regia este semnată de Giancarlo del Monaco, recunoscut pentru montările sale neconvenționale și pentru succesul obținut la Opera Bastille din Paris sau la Metropolitan Opera din New York.

La ridicarea cortinei, spectatorul are în față un zid uman întunecat. Hainele sunt un amestec de uniforme militare negre și voaluri cernite, ceea ce creează un efect de tragedie greacă: este furtună, fulgerele se năpustesc asupra corăbiilor care se luptă cu valurile. Așa cum este poziționat corul, cu fața direct spre public, ai impresia că furtuna s-a mutat în sală, unde se presupune că se duce „cumplita luptă dintre cer și ape”. Zidul acela omenesc te privește în ochi, îți transmite anumite stări, te neliniștește. Sala nu mai este a publicului, a devenit scenă.

Muzica lui Verdi, în interpretarea de excepție a orchestrei dirijate de Alberto Veronesi, are forța teribilă a partiturilor wagneriene, impresionând prin amestecul de linii puternice și trăiri-limită. De pe țărm, un cor impresionant înalță o rugăciune cutremurătoare, ca un strigăt al deznădejdii și al neputinței, atât de puternic încât să fie auzit de zei. Viața și moartea își delimitează teritoriul.

Dramatismul momentului se intensifică atunci când în mijlocul scenei apare un personaj care poartă mască argintie, un fel de zeiță a destinului, învăluită în ceață. Printr-un joc de lumini, fiecare personaj din scenă capătă, pe parcurs, cel puțin o umbră, astfel încât, la un moment dat, se creează impresia de multiplicare fantasmatică a celor prezenți. Un singur om pare să ființeze, în propria viață, în mai multe exemplare – stranie scindare a sinelui.

Pentru foarte puțin timp, se lasă liniștea, acea liniște plină încă de tensiune, a lucrurilor indecise, liniștea de după furtună. Maurul se întoarce din luptă, purtând laurii gloriei. Pentru el însă, iubirea Desdemonei este suprema glorie.

Desdemona îi mărturisește soțului ei că s-a îndrăgostit de el fiindcă este un războinic – faptele lui de arme au făcut-o să-l admire și să-l iubească. Asta este eroarea ei, de femeie îndrăgostită de un erou, nu de un bărbat. La rândul său, Otello îi spune soției sale că o iubește fiindcă vede în ea bunătatea desăvârșită. Dar tocmai această calitate a ei devine irelevantă atunci când în sufletul său se naște bănuiala trădării – nu din bunătate l-ar sprijini Desdemona pe Cassio, cel căzut în dizgrație, ci din slăbiciunea pe care ar avea-o pentru acest bărbat  tânăr și chipeș. Eroarea lui Otello este fatală: nu are încredere în iubirea Desdemonei, nu are încredere nici în sine, crezând că alt bărbat ar fi mai presus de el în ochii femeii dragi.

Iago le disprețuiește iubirea. El va picura în urechea maurului otrava geloziei, reușind, cu răbdare, să-l atragă pe Otello în capcana sa. De fapt, Otello este victima propriei slăbiciuni. Este greu de spus de ce Otello are mai multă încredere în Iago decât în femeia iubită. Ce resorturi interioare îl fac, mai întâi, să se definească, psihologic, nu prin faptele sale de arme, ca erou, ci prin dragostea pe care i-o poartă Desdemonei?! Și de ce iubirea aceasta a lui rămâne închistată în coaja aspră a orgoliului, care nu-i permite să o așeze pe femeia iubită mai presus de sine, cum este firesc într-o iubire autentică, greu imaginabilă fără această lecție a smereniei.

De-a lungul spectacolului, decorul rămâne o alcătuire de linii și forme geometrice, de unghiuri și suprafețe ridicate, în diverse unghiuri, deasupra spațiului de joc. Personajele sunt prinse între pereți drapați în culori terne, semn că nu au cale de scăpare, nu au soluții existențiale. Un sicriu imens, de dimensiunea întregii scene, se deschide și se închide, ca dovadă că moartea este acolo, în miezul oricărei ființei. Moartea își trimisese mesagerii. Deznodământul, dinainte știut, nu oferă nicio surpriză.

Iago (Ștefan Ignat) întruchipează un personaj care joacă pe degete mintea celorlalți. Sigur pe el, eficient, persuasiv, Iago este diavolul însuși. Îl urăște pe Otello pentru că nu l-a numit pe el comandant, ci pe Cassio. De la un punct încolo, Iago este, asemenea lui Hamlet, el însuși stăpânit de o obsesie – aceea de a face rău cu orice preț, chiar fără justificare. Să faci rău doar ca să ai confirmarea că răul acela se împlinește, exact așa cum l-ai premeditat, folosindu-te de comportamentul previzibil al celor pe care-i manipulezi. Nu doar Otello cade în capcana lui Iago. Cassio este la fel de naiv. Desdemona și Emilia urmează și ele, pas cu pas, drumul trasat de Iago. Plasa aceasta a manipulării are mai multe noduri și nimeni, până la dezvăluirea finală, nu-i vede urzeala.

„Iar maurul e-ncrezător din fire,/ Pe om îl crede-onest, de-i pare astfel, / Și-i lesne dus de nas ca un măgar.”

În monologul său inițial, Iago anunță prăbușirea măreției, pierderea gloriei, vulnerabilitatea celor buni în fața ticăloșilor. Virtutea esențială devine un călcâi al lui Ahile. Pe Desdemona, bunătatea o va pierde. Luându-i apărarea lui Cassio, nu face decât să întărească bănuielile gelosului ei soț, așa cum anticipează Iago:

„Cu cât se va trudi să-i facă bine,/ Ea-n ochii maurului se va pierde;/ În felul acesta îi smolesc virtutea/ Și-o plasă-i fac din bunătatea ei,/ Să-ncapă-n ea tustrei.”

Iago se strecoară în relația celor doi și rămâne acolo, ca o umbra nefastă, până ce îi distruge. Regizorul spectacolului reușește să sugereze faptul că Iago există, mai ales, în mintea lui Otello, a devenit parte din mecanismul perfid al automistificării. Otello (Daniel Magdal, extrem de convingător în rolul acesta) joacă, o mare parte din spectacol, prăbușit pe o rampă sau îngenuncheat, căci în genunchi îl aduce pe marele războinic demonul care-i stă în preajmă, demonul devenit sfetnic:

„Și cine-ar spune că-s un ticălos/ Când sfatul meu e bine chibzuit,/ Onest și sincer…”

În rolul Desdemonei, soprana Lăcrămioara Cristescu are o interpretare plină de sensibilitate, dată de o voce puternică și capabilă să transmită emoție. Dificultatea partiturii este sporită de faptul că interpretarea impune posturi incomode. Desdemona este, în ultimul act, prăbușită, cu fața atingându-i scena, ceea ce imprimă și vocii o anumită vibrație dramatică, așa cum se întâmplă în minunatul „Cântec al salciei”. Impresionant este și momentul în care Desdemona îi spune Emiliei (Antonela Bârnat) că „un nor întunecă mintea lui Otello și viața ei”.

William Shakespeare scrisese piesa în 1603. Giuseppe Verdi preia în opera simfonică Otello libretul compus de Arrigo Boito. Premiera a avut loc la Teatro alla Scala, în 1887. Orice nouă montare a unei opere clasice se dovedește dificilă, atunci când vine vorba despre echilibrul dintre formula clasică și actualizarea ei. Cred însă că, dacă după lăsarea cortinei, spectatorul rămâne încă un timp prins în pânza de păianjen a piesei, așa cum actorii rămân, de multe ori, în rol, dacă persistă emoția, atunci se poate vorbi despre succes. O parte din vălul acela întunecat în care Iago îl înfășoară pe Otello, încurcându-l în ițele sale, ne-a atins și nouă umerii. În această viziune regizorală, Otello nu mai pare o piesă despre iubire și gelozie, ci despre manipulare.

Câteva elemente de civilizație a spectacolului: nu am auzit soneria niciunui telefon, nu am văzut pe nimeni filmând sau fotografiind, butonând telefonul mobil. A fost o seară în care am văzut pantofi eleganți, impresionant de mulți pantofi eleganți, bărbați în costum, femei în little black dress. Opera își păstrează noblețea, iar publicul îi respectă strălucirea.

Bibliografie:

Dumitriu, Corneliu – Arheologia dramelor shakespeariene. Tragediile, Editura Allfa, București, 1996.

Otello – Opera Națională Română

Regie, Decor și Lumini: Giancarlo del Monaco

Costume: Stella del Monaco

Asistent costume: Ricardo Coelho

Asistent regie: Alexandru Nagy

Asistent regie: Claudia Machedon

Maestru de Cor: Daniel Jinga

Dirijor: Alberto Veronesi – invitat

Otello: Daniel Magdal

Desdemona: Lăcrimioara Cristescu – invitată

Jago: Ștefan Ignat

Emilia: Antonela Bârnat

Cassio: Andrei Lazăr

Roderigo: George Vîrban

Lodovico: Valentin Vasiliu

Montano: Filip Panait

Cu participarea Orchestrei și Corului Operei Naționale București