„Nocturnă în Chile” de Roberto Bolaño

După lectura operelor colosale ale lui Bolaño și vreo două-trei volume ceva mai scurte, a venit rândul acestui scurt roman care mi s-a părut destul de diferit de celelalte, chiar dacă multe dintre teme îi sunt specifice scriitorului chilian. De ce spun diferit? Pentru că nu am simțit acea amprentă a alter-ego-ului pe care în alte scrieri ale sale am perceput-o destul de puternic. Ambiguitatea, alături de temele literare și politice sunt prezente și aici. „Nocturnă în Chile” este un fel de confesiune pe patul de moarte a unui personaj destul de ciudat – Sebastian Uruttia Lacroix, poet, preot și critic literar. Însă ceva din farmecul lui Bolaño mi-a lipsit citind această carte. Mi-a plăcut, nu pot spune că nu, însă după „2666” sau „Detectivii sălbatici” n-am fost atât de impresionată cum aș fi crezut.

Totuși, deși este un roman scurt, complexitatea sa ți se dezvăluie din primele pagini, când devine clar că vei păși pe un teren mișcător, instabil, și vei căuta să găsești repere de care să te agăți pentru a dibui necunoscutele presărate pe parcurs și a nu te scufunda în prăpastia pe care o intuiești dedesubt. Amintirile lui Sebastian năvălesc din întunecimile minții sale afectate de delir și te poartă prin zbuciumata și nu prea îndepărtata istorie a statului Chile, pe vremea guvernării militare a generalului Pinochet, când preotul nostru i-a fost în secret profesor de marxism. Nici spațiul literar nu este uitat, dimpotrivă. El se împletește cu cel politic în această neobișnuită rememorare a unei vieți nu neapărat plăcute. Confesiunea se declanșează din cauza unui oarecare „tânăr îmbătrânit” pe care Sebastian Uruttia Lacroix îl amintește în repetate rânduri și a cărui imagine îl bântuie pentru că este o apariție bizară, ca un fel de voce a conștiinței poate prea încărcate. Nevoia de justificare în fața lumii sau în fața lui înșiși este cea care îl împinge pe acest personaj-narator către această confesiune.

„Sunt pe moarte, dar mai am încă multe de povestiti. Eram împăcat cu mine însumi. Tăcut și împăcat. Când, din senin, au început să mi se întâmple tot felul de lucruri. De vină este tânărul acesta îmbătrânit. Eu eram liniștit. Acum nu mai am liniște. Trebuie să lămuresc câteva lucruri.” (pag. 9)

Periplul printre amintiri are ceva fascinant, Bolaño are o forță remarcabilă în acest sens, de a crea o atmosferă tulbure folosindu-se de frânturi ale trecutului, aduse aparent la întâmplare la suprafața prezentului narativ.

„Alteori mă năpădeau imagini din copilărie și din adolescență, vedeam umbra tatălui meu profilându-se de-a lungul pereților casei noastre, de parcă ar fi fost o nevăstuică sau un dihor sau, și mai bine zis, o anghilă închisă într-un recipient neadecvat. Orice conversație, orice dialog, îmi spunea o voce, sunt interzise. Uneori mă întrebam despre proveniența acestei voci. Era a vreunui înger? Era vocea îngerului meu păzitor? Era vocea vreunui demon?” (pag. 31-32)

Bogat în referințe literare, firești având în vedere preocupările de acest gen ale personajului principal, romanul acesta te absoarbe și te bântuie, provocându-te să deslușești taine interioare, enigme ale unei conștiințe chinuite. Sentimentul unei vinovății inexplicabile pare că planează asupra lui Sebastian, o vinovăție pe care doar plasând-o în contextul politic al țării sale o poți oarecum înțelege. Mă fascinează spațiul sud-american și pe măsură ce descopăr noi și noi detalii, mi se pare și mai captivant. Acolo violența și superstițiile par a fi ingrediente de bază și adesea am avut senzația că acele teritorii se află sub zodia realismului magic. La Bolaño magicul nu este însă atât de pregnant ca la Marquez, de exemplu. Mai degrabă aș putea vorbi de o magie a scriiturii, care are o forță imensă de subjugare a cititorului. Și care mie îmi place teribil, mă provoacă. Întrebări cu multiple răspunsuri, imagini pestrițe, fraze bine construite și o atmosferă al cărei principal ingredient este obscurul.

Editura: Curtea Veche