Volumul „Şapte manifeste DADA. Lampisterii • Omul aproximativ” de Tristan Tzara (Editura Polirom, 2016) marchează centenarul DADA, sub o formă extrem de elegantă. Ediţia este cartonată şi include prefaţa şi notele lui Ion Pop, precum şi desenele lui Francis Picabia. Găsiţi aici un fragment.
„Volumul de faţă, primul tipărit la noi dintre scrierile sale în limba franceză şi ajuns acum la a doua ediţie, încearcă să aducă mai aproape de cititorul român un număr de pagini pe care le‑am considerat reprezentative deopotrivă ca repere ale spiritului modern, novator, în confruntare cu valorile trecutului, şi ca expresie a unui talent original, de reală forţă vizionară. Nu puteau lipsi dintre ele amintitele Manifeste Dada, iar amplul poem în nouăsprezece secvenţe Omul aproximativ, publicat în 1931, considerat a fi cea mai semnificativă operă lirică a sa, se cuvenea reţinut, de asemenea, ca primă, majoră sinteză a unei etape de creaţie ce acoperă spaţiul dintre momentul dadaist propriu‑zis şi împăcarea cu grupul suprarealist parizian, condus de André Breton.” (Ion Pop)
FRAGMENT
manifest dada
Magia unui cuvânt – DADA –
care i–a pus pe ziarişti în faţa
porţii unei lumi neprevăzute nu
are pentru noi nici o importanţă.
Ca să lansezi un manifest, trebuie să vrei: A.B.C., să tuni şi să fulgeri împotriva lui 1, 2, 3, să te enervezi şi să-ţi ascuţi aripile ca să cucereşti şi să răspândeşti mici şi mari a, b, c, să semnezi, să strigi, să înjuri, să aranjezi proza sub o formă de evidenţă absolută, de necombătut, să dovedeşti că eşti non plus ultra şi să susţii că noutatea seamănă cu viaţa aşa cum ultima apariţie a unei cocote dovedeşte ceea ce e esenţial în Dumnezeu. Existenţa lui a fost deja dovedită de acordeon, de peisaj şi de cuvântul dulce. Să-ţi impui A.B.C.-ul e un lucru firesc – deci regretabil. Toată lumea îl face sub formă de cristalbluffmadonă, sistem monetar, produs farmaceutic, picior gol invitând la primăvara fierbinte şi stearpă. Dragostea de noutate e crucea simpatică, face dovada unei nepăsări naive, semn fără cauză, trecător, pozitiv. Însă nevoia asta e şi ea învechită. Dând artei impulsul supremei simplităţi: noutate, eşti omenos şi adevărat faţă de distracţie, impulsiv, vibrant pentru a răstigni plictisul. La răspântia luminilor, vioi, atent, pândind anii, în pădure.
Scriu un manifest şi nu vreau nimic, spun totuşi anumite lucruri şi sunt din principiu împotriva manifestelor, după cum sunt şi împotriva principiilor (decilitri pentru valoarea morală a oricărei fraze – prea multă comoditate; aproximaţia a fost inventată de impresionişti).
Scriu acest manifest ca să arăt că putem face în acelaşi timp, dintr-o singură, proaspătă suflare, acţiuni opuse; sunt contra acţiunii; pentru continua contradicţie, pentru afirmaţie de asemenea, nu sunt nici pentru nici contra şi nu explic, căci urăsc bunul simţ.
DADA – iată un cuvânt care mână ideile la vânătoare; fiece burghez e un mic dramaturg, născoceşte ziceri deosebite, în loc să aşeze personajele convenabile la nivelul inteligenţei sale, crisalide pe scaune, caută cauzele sau scopurile (urmând metoda psihanalitică pe care-o practică) pentru a-şi cimenta intriga, întâmplare ce vorbeşte şi se defineşte.
Fiecare spectator e un intrigant, dacă încearcă să explice un cuvânt (a cunoaşte!). Din adăpostul vătuit al complicaţiilor alambicate, el face să-i fie manipulate instinctele. De aici, nenorocirile vieţii conjugale.
A explica: Distracţie a burtăroşimii cu morile craniilor goale. Dacă crezi că-i un fleac şi dacă nu-ţi pierzi vremea cu un cuvânt ce nu înseamnă nimic… Primul gând care se-nvârte în capetele astea e de ordin bacteriologic: să-i găsească originea etimologică, istorică ori măcar psihologică. Aflăm din ziare că negrii Krou numesc coada unei vaci sfinte: DADA. Cubul şi mama într-o anumită regiune a Italiei: DADA. Un cal de lemn, doica, dublă afirmaţie în ruseşte şi-n româneşte: DADA. Ziarişti savanţi văd în el o artă pentru bebeluşi, alţi sfinţi isuşichemândcopilaşii zilei, întoarcerea la un primitivism uscat şi zgomotos, zgomotos şi monoton. Sensibilitatea nu poate fi construită pe un cuvânt; orice construcţie ţinteşte spre perfecţiunea ce plictiseşte, idee stagnantă a unei mlaştini aurite, relativ produs omenesc. Opera de artă nu trebuie să fie frumuseţea în sine, căci ea e moartă; nici veselă, nici tristă, nici clară, nici obscură, bucurând sau maltratând individualităţile, servindu-le prăjiturile aureolelor sfinte ori sudorile unei curse arcuite prin atmosfere. O operă de artă nu e niciodată frumoasă prin decret, în mod obiectiv, pentru toţi. Critica e aşadar fără nici un folos, ea nu există decât în chip subiectiv, pentru fiecare, şi fără cea mai neînsemnată trăsătură de generalitate. Se crede oare că a fost găsită temelia psihică comună întregii omeniri? Încercarea lui Isus şi a bibliei acoperă sub aripile lor largi şi binevoitoare: rahatul, dobitoacele, zilele. Cum se vrea orânduit haosul care alcătuieşte această nesfârşită informă variaţie: omul? Principiul: „iubeşte-l pe aproapele tău“ e o făţărnicie. „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ e-o utopie, însă mai uşor de acceptat, deoarece conţine în ea răutatea. Să nu ne fie milă. Ne rămâne după măcel speranţa unei omeniri purificate. Vorbesc întotdeauna despre mine, deoarece nu vreau să conving, n-am dreptul să-i târăsc pe alţii în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să-mi calce pe urme şi toată lumea îşi face arta în felul ei, dacă cunoaşte bucuria urcând ca săgeţile spre culcuşurile astrale, sau pe cea care coboară în minele cu flori de cadavre şi de spasme fertile. Stalactite: să le cauţi pretutindeni, în ieslele mărite de durere, cu ochii albi ca iepurii ai îngerilor. Aşa se născu DADA dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate. Cei ce fac parte dintre noi îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nici o teorie. Ne-am săturat de academiile cubiste şi futuriste: laboratoare de idei formale. Facem oare artă ca să câştigăm bani şi să-i gâdilăm pe drăgălaşii burghezi? Rimele sună asonanţa monedelor, iar inflexiunea alunecă de-a lungul liniei burţii din profil. Toate grupările de artişti au ajuns la banca asta călărind pe diverse comete. Poarta deschisă posibilităţilor de tăvălire în perne şi bucate.
Aici noi aruncăm ancora în pământul gras.
DESPRE AUTOR
Începuturile literare ale lui Tristan Tzara (Samuel Rosenstock, n. Moineşti, 1896 − d. Paris, 1963) nu sînt foarte îndepărtate de sfidător-extravagantele experimente de la Zürich, unde se va naşte mişcarea DADA. Ajuns în Elveţia în 1915, Tzara îl cunoaşte pe Hugo Ball, artist german; împreună cu el, cu Jean Arp, Richard Huelsenbeck şi Marcel Iancu, Tzara participă în 1916 la proiectul Cabaretului Voltaire, un loc al artei libere şi entuziaste, deschise oricărei formule, oricît de excentrice. Amestecul de poezie, arte vizuale, performance şi coregrafie capătă în scurt timp numele DADA, a cărui paternitate e revendicată de Tzara. Pînă în 1925, Tzara scrie texte în spiritul DADA (Prima aventură cerească a domnului Antipyrine, 1916; Douăzeci şi cinci de poeme, 1918) şi manifeste ale mişcării, reunite în volumul Şapte manifeste Dada (1924). În 1920 ajunge la Paris şi se apropie de grupul lui André Breton, descoperind entuziast suprarealismul (Omul aproximativ; Eseu despre situaţia poeziei, 1931) şi colaborînd la Surréalisme au service de la révolution, dar mai tîrziu se desparte de el, la fel cum se va distanţa în anii ’50 de categoria de „artă angajată” propovăduită de Sartre, căreia îi va opune angajamentul total al creatorului în literatură. În octombrie 1956, cu o săptămînă înainte de Revoluţia din Ungaria, îşi anunţă dezacordul faţă de ideologia comunistă şi faţă de contextul politic contradictoriu, iar protestele sale sînt aplaudate de mai vechiul său prieten, André Breton. Se va retrage apoi şi, fără să renunţe la poezie, va face cercetări aprofundate ale operelor lui François Villon şi Rabelais. În 1961 primeşte Premiul Internaţional de poezie Etna-Taormina. Moare la Paris, doi ani mai tîrziu.
