„Munţii Înalţi ai Portugaliei” – Yann Martel (fragment)

De la autorul bestsellerului „Viaţa lui Pi”, Yann Martel, avem acum o nouă apariţie în Colecţia Biblioteca Polirom. Actual: „Munţii Înalţi ai Portugaliei”, în traducerea din limba engleză semnată de Dan Croitoru. Cartea tocmai a fost lansată la Bookfest 2016 şi este disponibilă şi în ediţie digitală. Bookhub.ro vă oferă un fragment.

DESPRE CARTE

În Lisabona anului 1904, tînărul Tomás descoperă un jurnal vechi. Acesta lasă să se întrevadă existenţa unui artefact extraordinar care – dacă va fi găsit – va redefini istoria. La volanul unuia dintre primele automobile apărute în Europa, tînărul porneşte în căutarea acestei comori stranii. Treizeci şi cinci de ani mai tîrziu, un medic din Lisabona, pasionat de romanele poliţiste ale Agathei Christie, face autopsia unui cadavru şi se găseşte în faţa unui mister de nepătruns, consecinţa căutărilor lui Tomás. Aproape jumătate de secol mai tîrziu, în 1981, un senator canadian se retrage într-un sat din Munţii Înalţi ai Portugaliei, îndoliat după moartea soţiei sale. Are însă o companie dintre cele mai neobişnuite: un cimpanzeu. Şi aici, în acest sat, îndelunga căutare se va încheia într-un mod cu totul neaşteptat.

Un roman obsedant despre dragoste şi suferinţa pierderii celor apropiaţi, plin de tandreţe, umor şi nesfîrşite surprize, o explorare fascinantă a sufletului omenesc.

„Felul în care Yann Martel zugrăveşte durerea pierderii celor apropiaţi este autentic şi tulburător, dar maniera în care autorul o contextualizează în raport cu religia conferă romanului o dimensiune în plus. Scriitura lui Martel este îmbogăţită şi potenţată de abundenţa şi complexitatea simbolisticii la care recurge (una ce trimite la Iov, la Sf. Petru, la Toma Necredinciosul şi la parabolele lui Isus) şi de sondarea posibilităţilor religiei de a oferi alinare.” (The Telegraph)

FRAGMENT

La fiecare trei sau patru cuşti se găseşte câte o îngrăditură din lanţuri groase, care se întind de la zăbrelele de pe coridor până la peretele şi tavanul clădirii, separând un grup de cuşti de altul. Încă un strat de încarcerare în plus. Fiecare îngrăditură e prevăzută cu o uşă în spate, lângă zid.

Peter arată spre una dintre îngrădituri.

— Cuştile nu sunt suficiente? strigă el.

Bob răspunde ţipând la rândul său:

— Ne permite să‑i mai eliberăm pe cimpanzei, ca să stea laolaltă în nişte spaţii mai mari, dar separate.

Într‑adevăr, în relativa obscuritate a incintei, Peter observă într‑o parte a coridorului patru cimpanzei tolăniţi pe podea, lângă peretele din spate. La vederea lui, animalele se ridică şi încep să se agite. Unul pare că vrea să se repeadă spre zăbrele. Dar măcar aşa au un aer mai firesc – pe sol, într‑un grup, însufleţiţi şi activi. Bob îi face semn lui Peter să se lase pe vine.

— Le place când stai la nivelul lor, rosteşte Bob în urechea lui.

Cei doi se lasă pe vine. Bob îşi vâră mâna printre gratii şi şi‑o flutură în chip de salut spre cimpanzeul care părea mai agresiv, cel care dăduse să‑i atace. După o clipă de şovăială, ani­malul vine în fugă spre gratii, îi atinge mâna lui Bob, apoi se‑ntoarce tot în goană, alăturându‑se celor care stau lângă peretele din spate. Bob zâmbeşte.

Peter începe să se calmeze. „Îşi fac şi ei numărul, atâta tot“, îşi spune în sinea lui. Bob şi Peter se ridică şi pornesc iarăşi pe coridor. Peter e acum în măsură să studieze mai în tihnă cim­panzeii. Animalele manifestă grade diferite de agresivitate sau de agitaţie: tremură, mârâie, ţipă, se schimonosesc, fac mişcări energice. Toate sunt dezlănţuite.

Mai puţin unul. Ultimul prizonier, cel de la capătul corido­rului, şade calm în cuşca lui, pierdut în gânduri şi părând indi­ferent la tot ce se întâmplă în jur. Când Peter ajunge în dreptul cuştii sale, se opreşte, frapat de comportamentul singular al animalului.

Maimuţa stă cu spatele la vecinii săi zbuciumaţi, etalându‑şi astfel profilul dinaintea lui Peter. Unul din braţe i se odihneşte relaxat pe genunchiul îndoit. Peter observă blana neagră şi lucioasă care acoperă corpul animalului. E aşa de deasă, de zici că‑i un costum. De sub ea se ivesc palmele şi tălpile lipsite de păr şi, în mod evident, foarte agile. Peter se uită la capul cu fruntea dezgolită, aproape inexistentă, urechile mari ca nişte farfurii, arcadele proeminente, cu sprâncene stufoase, nasul abia reliefat, mai mult sugerat, şi gura netedă, ieşită în afară, plăcut rotunjită, cu buza de sus imberbă şi cea de jos uşor păroasă. Din cauza dimensiunilor lor generoase, buzele sunt extrem de expresive. Peter le contemplă îndelung. Cele ale exemplarului de faţă se mişcă încet – freamătă, se întredeschid, se strâng la loc, se ţuguie –, de parcă maimuţa ar purta o conversaţie cu sine.

Animalul întoarce capul şi îl priveşte pe Peter drept în ochi.

— Se uită la mine, spune Peter.

— Mda, au obiceiul ăsta, îi răspunde Bob.

— Drept în ochi, vreau să zic.

— Da, da. De obicei e un semn de dominaţie, dar tipu’ ăsta e foarte relaxat.

Cu ochii în continuare la Peter, maimuţa îşi face buzele pâl­nie. Şi dintre ele, croindu‑şi drum spre urechile lui Peter prin vacarmul din incintă, se desprinde un fel de gâfâit: hu‑hu.

— Asta ce‑nseamnă? întreabă Peter.

— E un fel de salut. Zice bună ziua.

Maimuţa repetă gestul, de data asta articulând sunetul fără să‑l emită, bizuindu‑se mai mult pe privirea concentrată a lui Peter decât pe urechile sale agresate de zgomot.

Peter nu‑şi poate lua ochii de la animal. Ce faţă atractivă, ce expresie vie, ce privire pătrunzătoare! Capul acela masiv e aco­perit cu o blană neagră, la fel de deasă precum cea de pe corp, dar faţa, în componentele ei esenţiale, triunghiul cu vârful în jos pe care îl formează ochii, nasul şi rotunjimea gurii e dezgo­lit, dezvăluind o piele netedă şi neagră. Cu excepţia unor vagi riduri verticale de pe buza de sus, singurele încreţituri de pe chipul maimuţei sunt cele din jurul ochilor, nişte cute concen­trice sub fiecare orbită, şi câteva dungi ondulate de pe puntea teşită a nasului şi între arcadele proeminente. Toate aceste cer­curi în interiorul altor cercuri nu fac decât să atragă atenţia asupra centrului lor dual. Ce culoare or avea ochii ăia? Peter nu poate s‑o distingă prea bine în lumina artificială din interi­orul incintei, dar par să fie de un căprui‑ruginiu intens, aproape roşu, însă bătând cumva spre pământiu. Ochii îi sunt apropiaţi, privirea, fermă. O privire care îl sfredeleşte şi îl ţintuieşte în loc.

Maimuţa îşi răsuceşte trupul ca să stea pe de‑a‑ntregul faţă‑n faţă cu Peter. Privirea îi e încordată, dar trupul îi e relaxat. Pare că‑i face plăcere să‑l devoreze din ochi.

— Vreau să mă apropii mai mult, zice Peter.

E absolut uluit de ceea ce tocmai a rostit. Cum de i s‑a risi­pit spaima care pusese stăpânire pe el? Până în urmă cu un minut tremura de groază.

— A, nu puteţi face aşa ceva, domnule, spune Bob, vizibil alarmat.

La capătul coridorului se găseşte o uşă solidă din grilaj. Altele două, identice, se află la jumătatea coridorului, de‑o parte şi de alta a acestuia. Peter aruncă o privire în jur. Pe podea, dincolo de uşă, nu se vede nici un cimpanzeu. Se îndreaptă spre ea şi pune mâna pe clanţa rotundă. Aceasta se răsuceşte până la capăt.

Bob face ochii mari.

— Băi nene, cine‑a uitat să‑nchidă uşa aia? Zău că n‑ar tre­bui să intraţi acolo! insistă el. Trebuie să… să vorbiţi cu dr. Lemnon, domnule.

— Adu‑l încoace, îi zice Peter, deschizând brusc uşa şi intrând.

Bob îl urmează.

— Să nu‑l atingeţi. Pot fi foarte agresivi. Ar putea să vă smulgă mâna cu totul.

Peter stă în faţa uşii. Ochii lui îi întâlnesc iarăşi pe cei ai cimpanzeului. Şi simte încă o dată o atracţie magnetică. „Ce vrei?“

Maimuţa îşi strecoară mâna printre barele încrucişate şi i‑o întinde. Mâna se deschide în faţa lui Peter, cu palma ei îngustă în sus. Peter se uită fix la ea, la pielea neagră şi bătucită, la dege­tele lungi. Nici o îndoială, nici o ezitare. Ridică şi el mâna.

— Vai de mine, vai de mine! scânceşte Bob.

Cele două mâini se împletesc. Un policar opozabil scurt, dar puternic, se întinde şi reţine mâna lui Peter. Un gest lin: ani­malul nu‑i înşfacă, nici nu‑i smuceşte mâna. Nu are nimic ameninţător. Maimuţa îi strânge pur şi simplu mâna într‑a ei. O mână surprinzător de caldă. Peter o cuprinde cu ambele mâini, una făcută căuş, ca să i‑o strângă, cealaltă pe dosul ei păros. Pare strângerea de mână călduroasă a unui politician, dar una fermă, intensă. Maimuţa îşi înteţeşte strânsoarea. Peter îşi dă seama că animalul i‑ar putea zdrobi mâna, dar nu se‑ntâmplă nimic şi el nu simte nici un pic de teamă. Continuă să‑l privească drept în ochi. Peter nu ştie de ce, dar i se pune un nod în gât şi simte că‑i dau lacrimile. O fi din cauză că, de când a murit Clara, nimeni nu l‑a mai privit astfel, profund şi sincer, cu ochii ca nişte porţi deschise?

DESPRE AUTOR

Scriitorul canadian Yann Martel s-a născut în Spania, în 1963. După ce a studiat filosofia la Trent University, s-a dedicat literaturii. Este autorul volumelor de proză scurtă Seven Stories (1993) şi The Facts behind the Helsinki Roccamations (1993) şi al romanelor Self (1996), Life of Pi (Viaţa lui Pi, 2001; Polirom, 2012, 2014) şi Beatrice and Virgil (2010). El are şi o prodigioasă activitate de eseist literar, publicînd în mai puţin de jumătate de deceniu volumele: Teaching Yann Martel’s Life of Pi from Multiple Critical Perspectives (2007), What is Stephen Harper Reading? (2009) şi 101 Letters to a Prime Minister: The Complete Letters to Stephen Harper (2012). Romanul Viaţa lui Pi a primit prestigiosul Man Booker Prize for Fiction, devenind bestseller internaţional şi fiind publicat în peste cincizeci de ţări. Ecranizat în 2012, în regia lui Ang Lee, filmul omonim a fost distins cu patru premii Oscar. Yann Martel locuieşte în Saskatoon, provincia Saskatchewan, Canada, împreună cu scriitoarea Alice Kuipers şi cei patru copii ai lor.