„Ne mai uităm și noi la televizor!” – „5 minute” în regia lui Dan Chișu

Mi-aduc aminte că în urmă cu aproape doi ani am văzut un film foarte bun, la limita filmului de artă, psihologic pe fond, care centra acțiunea pe personaj și nu invers, un film premiat la festivaluri internaționale. Cu alte cuvinte, regizorul a urmărit de redea evoluția personajelor cu ajutorul evenimentelor – cum au ajutat acestea la redefinirea personajului și a relațiilor acestuia cu ceilalți. De ce mi-am adus aminte de filmul respectiv când urmăream avanpremiera celui mai recent film regizat de Dan Chișu? Pentru că Nicu Holban, personaj asumat și jucat foarte bine de Mihai Călin (într-o formă de zile mari și cu o poftă de joc care i-a permis să construiască din detalii) evoluează odată cu trecerea timpului. Așa se face că acțiunea care a declanșat trama rămâne în plan secund, nici nu prea mai contează cine a declanșat conflictul sau cine l-a agresat atât de grav pe tânărul spectactor, încât acesta a ajuns în comă la spital. Ce contează și ce-și propune Dan Chișu sunt urmările, consecințele acestui eveniment și în ce măsură contribuie acestea la schimbările de perspectivă ale personajului principal. Cap de familie, tată de fată și băiat, cu un tată afectat de o boală degenerativă, Nicu Holban încearcă să jongleze între obligațiile de familie și cele profesionale, fără să-l intereseze foarte mult efectele propriilor decizii sau acțiuni. El este convins că este un bun profesionist (de altfel, a fost recompensat pentru faptee sale cu diverse ocazii), dar și un tată bun pentru cei doi copii ai săi. Chiar dacă face discriminări între cei doi – fiul primește mașină, iar fiica are parte doar de vizite la ginecolog pentru a-i fi testată virginitatea – Nicu Holban se crede un tată bun, pentru că așa a fost crescut și pentru că acestea sunt valorile și credințele lumii în care a fost crescut. Antiteza construită din jocurile de planuri – când e acasă, solicitat de familie, când e în biroul șefului să dea explicații, când e la sala de sport cu colegii – și întâlnirile cu diverși oameni îl fac să devină din ce în ce mai uman, mai dominat de emoții, în ciuda faptului că meseria de jandarm îi interzice tocmai acest lucru. Dacă reununță sau nu la prejudecăți și intoleranță rămâne să vedeți filmul.

Mihai Călin – @MacriStudio

Privit dintr-un alt unghi de vedere, 5 minute devine un bun pretext de discuție cu privire la breaking news și ce mai înseamnă pentru noi emisiunile de știri. Ce înseamnă o știre cu adevărat bună? Să fie dată într-un timp cât mai scurt de la desfășurarea evenimentelor? Să fie credibilă? Să reflecte evenimentul ca atare, fără prea multe interpetări? Câte puțin din fiecare? Se prea poate, numai că dacă ne uităm la canalele dedicate știrilor vedem foarte mult senzațional, exacerbarea anumitor amănunte care devin hidoase, personajele se pierd în marea de date și mărturii culese de reporteri dornici de senzațional. Așa s-a întâmplat, în realitate, și cu cei implicați în evenimentul de la Muzeul Țăranului Român: cine-și mai aduce aminte de evenimentul în sine – când s-a întâmplat, cine a participat, cum s-a ajuns la conflict, cu ce urmări s-a soldat etc.? Așa se întâmplă și în 5 minute: camera urmărește, obsedant aș zice, fie pe Nicu Holban, fie pe Lililana Calomfir, reportera dornică de senzațional și breaking news cu orice preț. Pentru ea nu mai contează echipa, spiritul de echipă e demult pierdut, în schimb pentru Nicu Holban colegii încă sunt importanți.

Dinamic, fără burți și trene, în schimb cu surprinzător de multe clișee regăsite atât la nivel de scenariu (pe alocuri, unele replici au sunat mai mult decât grosolan în context), cât și la nivel de personaj: jandarmul este în continuare privit ca un potențial factor agresiv, educat să bată și să intervină în forță, o mică brută, cum ar veni, în schimb reporterului i se iartă intruziunile, i se cultivă slăbiciunile și îi sunt mascate bâlbele și lipsa de profesionalism. Evident că regizorul Dan Chișu este cu multe clase peste scenarist și tind să cred că n-a reușit întotdeauna să jongleze cu brio între cele două roluri pe care și le-a asumat în echipa de producție a filmului. Ce salvează filmul cu adevărat este echipa de actori; toți charismatici, cu priză la marele public, cunoscuți atât publicului cinefil, cât și celui de teatru, aceștia își asumă rolurile, dar și comunicarea cu ceilalți. Multe detalii de personaj vin din experiența anterioară, din intuiție și din plăcerea de joc, de aceea Diana Cavallioti te scoate din sărite cu obsesia ei devoratoare, iar șeful acesteia, jucat rol care i s-a potrivit mănuță lui Emanuel Pârvu, te șochează cu sângele rece și cinismul afișat cu nonșalanță. O notă bună și pentru Ana Radu, fiica jandarmului, care imprimă un firesc lipsit de orice tușă grosolană personajului.

Cinci minute fac diferența dintre bine și rău, dintre o faptă bună și o faptă rea. Cinci minute pot salva o viață. Până la urmă despre asta este vorba: ce poți face cu cinci minute? Cât de importante sunt cinci minute? Suntem dornici/capabili să cedăm celuilalt cinci minute din viața noastră? Putem să ne schimbăm radical în cinci minute? Renunțăm în cinci minute la prejudecăți și intoleranță? Cinci minute, de fapt, mult mai puțin, durează întâlnirea dintre tatăl tânărului aflat în comă și jandarm. O întâlnire revelatoare, în care conflictul dintre prejudecăți și intoleranțe dărâmă vieți.

5 minute e un film care propune publicului cinefil o temă destul de dificilă; de urmărit, tocmai pentru că pandemia de coronavirus a scos din oameni tot ce e mai rău. O reflecție asupra a ce mai înseamnă astăzi toleranța și care mai este valoarea ei intrinsecă în vremuri când pare că ne sfâșiem unii pe ceilalți doar pentru că am pierdut compasiunea și empatia.