O bijuterie de roman, care se citește în câte moduri/registre are chef cititorul. Dacă vrea să ia toate cele scrise de Lucian Dan Teodorovici ca fiind parte a unei povestiri, e foarte bine. Dacă vrea să ia excursul scriitorului ca o introducere în universul spectacular al unui artist, iarăși este foarte bine. Dacă vrea să ia romanul ca pretext de meditații serioase pe marginea unor subiecte care aproape că au dat lumea contemporană peste cap, ei bine, se poate și așa. Dar, indiferent de registrul în care se vrea a fi citit pictoromanul, este imposibil să nu te întrebi cu privire la tandemul pictor-scriitor: cum s-a sudat, cum s-a ajuns aici, dacă pictorului i-a plăcut povestea etc. Este evident că scriitorul a plonjat în universul creator al lui Felix Aftene și că Dalí și a lui mustață (apropo, mustața în sine chiar e subiect de știre de senzație, pentru că a fost găsită intactă după aproape zeci de ani de la moartea artistului), dar înclin să cred că aici avem doar punctul de plecare pentru o lungă prietenie și o nesfârșită serie de dialoguri. Așa se face că astăzi, după momentul publicării pictoromanului răspunsul la întrebarea „Cine pe cine a influențat?” nu cred că are parte de un răspuns clar și lipsit de echivoc.
Un personaj – pictorul – și o suită de întâmplări care par că se petrec de-a lungul unei singure zile. Asta-mi aduce aminte de universul creator al lui Gellu Naum, căci numai în Zenobia pare că timpul se dilată, că noaptea devine zi și invers sau că, de fapt, toate întâmplările compun o singură și mare zi, una în care ora pare că are cu mult mai mult de 60 de minute. Relativizarea timpului este, de altfel, punctul comun cu hermeneutica operei de artă: atunci când te afli în fața unui tablou, expus pe o simeză sau aflat încă în lucru în atelierul artistului, teoretic ar trebui să nu mai simțim timpul, să spargem bariera aceasta atât de constrângătoare și să transgresăm astfel noi și nesfârșite universuri. De aceea și trecerea dintr-un capitol în celălalt este gândită ca și cum s-ar deschide o nouă poartă spre un undeva, cândva, spre un loc din care cititorul poate să facă parte sau nu. Este o temă cu adevărat importantă pentru esteticieni și tereoticienii artei: mai avem timp să admirăm o operă de artă? Mai putem să ne așezăm în fața unei sculpturi, tablou, instalație sau perete plin de graffiti și să încercăm să înțelegem viziunea artistului? Mai avem curiozitatea de a cerceta, de a ne arunca într-o altă dimensiune, una profund creatoare și, de ce nu, salvatoare, a celuilalt, a creatorului? Fără doar și poate, tendința este să aruncăm în eter un da răspicat, dar rareori dublat și de o atitudine firească de căutare.
Pictorul este prins, fără tăgadă, într-un univers în care dictează sinestezia. Amestecul de mirosuri și culori, sunete și percepții tactile, schimbă fundamental coordonatele (statice) unui spațiu mai mult sau mai puțin social. Dacă ne referim la pictor ca și cum ar fi Dalí, ei bine, atunci știm sigur că exhibiționismul i-a dictat ritmul vieții, că el n-a putut crea în absența celorlalți și nici nu s-a putut ascunde. Nu întâmplător este strecurat episodul de voyerism, când pictorul asistă pasiv la scena de dragoste dintre Picaso și Dora, scenă consumată pe plajă. Provocarea lui Lucian Dan Teodorovici aruncată cititorului este reinterpretarea istoriei artei – în speță a picturii – dintr-un unghi specific lumii contemporane: adecvarea operei de artă la un anumit context. Prizoneriatul acesta – provizoriu sau nu, nici nu mai contează – pare că-i face plăcere pictorului, acesta nici că vrea să fugă din acest univers, în schimb face loc și altora. Așa se face că, rând pe rând, intră în poveste personajele copilăriei: Micul Prinț, Alice, Pinocchio etc. Ei îmbogățesc, dar nu aglomerează povestea, semn că putem admite că toate poveștile copilăriilor noastre pot să devină și poveștile copiilor noștri cu o singură condiție: să le adaptăm, să le colorăm, să le îmbogățim după cum ne dictează imaginația acestora. Asta fac și pictorii/artiștii. De aceea și Lucian Dan Teodorovici și-a permis să se joace, la propriu, cu toate aceste (false) personaje, dându-le roluri inedite, amalgamându-i cu personalitatea pictorului, astfel încât la final acesta ajunge să aibă câte puțin din fiecare în parte. Așadar, răspunsul la întrebarea dacă mai avem nevoi de povești, de artă, de eroi și/sau personaje se autoimpune de la sine.
În altă ordine de idei, dacă este să ne referim strict la stil, gen și alte elemente de teorie literară, nu cred că este momentul să intrăm acum în teritoriile oarecum aride ale criticilor literari, dar este bine de știut că suprarealismul și literatura aberantistică și-au câștigat un reprezentant de seamă în persoana lui Lucian Dan Teodorovici. Ceea ce face acesta în Mustața lui Dalí și alte culori este mai mult decât expresia unei toane de moment sau nota unui curaj mai mult sau mai puțin asumat. De ce spun asta? Pentru că avem de-a face cu un suprarealism puternic augmentat cu valori și principii de ordine și funcționare din lumea artistică, ceea ce nu cred că s-a mai făcut până acum în România. Să pleci de la o serie de tablouri a căror sursă creatoare este Dalí – deci să creezi un univers din care se deschide un al doilea univers – și să dai cititorului o narațiune absolut inedită, deloc plictisitoare, compusă din detalii minuțios strecurate în text (culorile în mii de tonuri, părul așezat într-un anumit fel, denumirile latinești ale diferitelor viețuitoare etc.), asta denotă continuitate și cercetare. Chiar dacă povestea s-a scris de la sine – putem presupune asta din lipsa poticnelilor și a erorilor de construcție – este evident că pictoromanul nu s-a născut dintr-o toană de moment. Este, de asemenea, foarte interesant, cu fiecare tablou care deschide noul capitol rămâne în plan secund până la momentul când se face trecerea spre cele ce urmează: atunci intervine, grație scriitorului, un mic amănunt, un mic detaliu care ține de compoziția plastică ca atare, care ne reîntoarce privirea spre ceea ce este cu adevărat important: arta. E ca și cum am fi la finalul vizitei unei expoziții, ne aflăm în fața ușii și aruncăm o ultimă privire spre sală, acea privire atotcuprinzătoare și lămuritoare, fără de care nimic din ceea ce am văzut nu se leagă. Doar așa capătă relevanță culoarea! Fiecare culoare din tablourile lui Felix Aftene devine regină pentru cel puțin un capitol!
Nu în ultimul rând, n-am cum să nu remarc cearta scriitorului cu lumea criticilor. O ceartă ipotetică, evident, resimțită printre rânduri de-a lungul întregului volum, dar care devin evidentă în ultimele capitole. Trăim într-o lume care pare subjugată dfinitiv de principiile corectitudinii politice, lumea în care a devenit posibilă o mișcare cum este cancel culture și n-avem cum să nu ne întrebăm – cel puțin noi, cei care am prins și alte regimuri politice sau timpuri – dacă mai avem nevoie de principii estetice, de seturi de valori și teorii care își aveau ca principal rost înțelegerea și facilitarea dialogului dintre arte sau al artistului cu iubitorul de artă. Este firesc să ne întrebăm cu privire la implicațiile social-politice, estetici urbane și direcții politice de interpretare, să ne intereseze subiecte care au legătură cu decodarea operei de artă – independent de personalitatea artistului sau nu. De aceea o personalitate excentrică cum este cea a lui Dalí a dat naștere unor spații artistice unice și personalizate, cum este și seria de picturi semnată de Felix Aftene. Uitându-te la fiecare tablou în parte este imposibil să nu te duci cu mintea mai departe, la cele ale subiectului, la operele lui Dalí; n-ai cum să nu cercetezi, să cauți puncte de legătură și să construiești corelații. Până la urmă, vorbim despre artă, cea care, fără tăgadă, s-a dezvoltat odată cu omenirea.
Poate că nu întâmplător am ales să închei cu un citat. Sugestiv din foarte multe puncte de vedere, dar care, în același timp, devine cheie de boltă pentru orice demers hermeneutic care are ca principal subiect pictoromanul lui Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici. Nu întâmplător, despre timp ca dimensiune în artă nu se vorbește oricum și oricând. E atât de greu să prinzi timpul ca dimensiune în interiorul obiectului de artă în sine, încât efortul anulează voința de interpretare. Așa se face că atunci când ai revelația trecerii timpului nu poți să faci altceva decât să admiri, să intri în starea de admirație. Fiecare pagină din Mustața lui Dalí și alte culori invită la reflecție, la răgaz și la contemplare. Iată de ce, atunci când scriitorul ne spune că „ar cam fi timpul să încheiem” rămânem oarecum mirați: ce să încheiem? Dar de ce să încheiem și să nu mergem mai departe?
„- Eh, ar cam fi timpul să încheiem.
Abia atunci, auzindu-mă, artistul s-a smuls din reverie și a invitat timpul să-și înceapă treaba. Iar timpul, coborând abrupt și precipitat, s-a așezat pe părul artistului, pe ochii lui, pe obrajii lui și a început să-i croiască un acoperământ albastru-verzui, pentru al=-l proteja, pentru a-l ține în viață atât cât va fi nevoie.
Cât despre mine, tot cred că-i mai potrivit să nu intru în alte amănunte. În fond, cine mai are nevoie să afle povestea unui om care, într-o bună dimineață, s-a trezit în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, și s-a pomenit metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare? O asemenea poveste e, până la urmă, prea greu de digerat, căci trăim în vremurile științei și ale rațiunii. Și ce rost are să abuzezi de timpul oamenilor, povestindu-le ceva ce, la urma urmei, nu poate fi crezut? De aceea cred că e mult mai bine să vă spun și vouă, așa cum i-am spus și artistului, următoarele cuvinte:
– Eh, ar cam fi timpul să încheiem.”
Mustața lui Dalí și alte culori de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici
Editura: Polirom
Colecția: Fiction LTD
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 216
ISBN: 9789734682645
Cartea poate fi cumpărată de aici.
