Motanul care voia să salveze cărțile

„Din fericire pentru bieții cititori, există destule cărți sub o sută de pagini.” Carlo Frabetti

„Oricât de mică și de importantă ar părea, o schimbare contează, face diferența, spune băiatul.” Sōsuke Natsukawa

Dacă aș fi citit doar începutul acestei cărți, probabil n-aș fi terminat-o și n-aș fi descoperit ce frumusețe se ascunde în paginile ei. Încep cu un îndemn la a nu renunța imediat la o carte, poate că gustul ceaiului e la început amar, însă pe urmă se îndulcește spectaculos.

Cartea japonezului Sōsuke Natsukawa poate fi pretextul unei discuții minunate despre experiența de cititor. Anticariatul, loc deschis către cunoaștere, este labirint, hartă mentală, cale către sine. Mari diferențe între bibliotecă, librărie și anticariat nu sunt. Printre rafturile de cărți se rătăcesc bibliofilii, oamenii care își odihnesc privirea pe cotorul unui volum cu aspect nobil, uitând cum trece timpul. Cărțile li se așază în palme, într-un gest de tandrețe, ca o prelungire a făpturii.

A iubi o carte însemnă mai mult decât face o tranzacție reușită, ne spun anticarii din literatură — îmi amintesc acum de figura excentrică a domnului Sempere, din Umbra vântului, romanul lui Carlos Ruiz Zafon. Figura anticarului apare în prim-plan și în cartea aceasta a motanului vorbitor.

Anticariatul Natsuki este locul cărților rare și al aventurilor anunțate de motanul Tigruț. Bunicul lui Rintarō moare și singura rudă mai apropiată care îl poate ajuta pe băiat este o mătușă. Dispariția bunicului este dureroasă, însă îi dă tânărului șansa de a dovedi, ca un erou de poveste, că a învățat principiile esențiale în funcție de care să poată trăi onest.

Relația apropiată dintre un bunic și nepotul său apare, în alt context, în Copiii din Tokio de Yoko Tawada. Cele două romane au în comun figura înțeleaptă a bătrânului, un fel de paznic al valorilor ce trebuie transmise, prin educație, altei generații, lucruri simple și esențiale:

„Clematitele au fost florile preferate ale bunicului său. I-au plăcut în special cele cu petale de un albastru intens. Rintarō își amintește cum le admira bătrânul, mijindu-și ochii în lumina soarelui de la începutul verii.

— În japoneză, îi spune floarea-din-sârmă-de-fier. Denumirea asta se potrivește mai bine cu conturul elegant și tulpina subțire, șerpuitoate, decât cea botanică.

Așa i-a spus bunicul, de obicei tăcut, în timp ce planta puieții în jardinierele din fața anticariatului.

Oare am să pot avea grijă de ele așa cum a avut bunicul? se întreabă băiatul, în timp ce udă florile.

Se simte mai bine, are sufletul împăcat.” (p. 233)

Pasiunea pentru cărți începe dis-de-dimineață cu un adevărat ritual de primenire: magazinul cărților este scuturat de praf, rafturile sunt lustruite, treptele de la intrare, la fel. Ultimul act al ritualului este prepararea ceaiului din care Rintarō soarbe în ritmul paginilor citite.

„A început un nou anotimp, dar Rintarō are aceeași rutină. În fiecare dimineață, la ora șase, deschide ușa cu grilaj din lemn, ca să aerisească anticariatul. Mătură treptele de piatră, udă florile din jardiniere, șterge praful de pe rafturi și cărți.” (p. 234)

Rintarō pare un băiat singuratic, fiindcă nu mai are familie. Însă are prieteni. Colegii și profesorii înțeleg că Rintarō trebuie să depășească un moment greu, trebuie să ia decizii care îi pot schimba cu totul cursul vieții. Cu adevărat, în tovărășia cărților Rintarō nu se simte deloc singur, nici abandonat, nici nefericit.

Acțiunea cărții este simplă. Un motan vorbitor, Tigruț, așa cum se recomandă, ia pe sus un adolescent rămas singur pe lume. Este vorba despre îndeplinirea unei misiuni secrete și de extremă urgență: cărțile trebuie salvate. Nici vorbă nu e ca adolescentul să poată închide anticariatul moștenit de la bunicul său. Timp de gândire este foarte puțin. În aventură, se prinde și colega de școală a băiatului, fata care îi aduce conștiincioasă temele, încercând să-l determine pe Rintarō să se întoarcă la ore. Sayō îl place pe Rintarō și este fascinantă de motanul vorbitor. La rândul său, și motanul e uluit. Nu oricine îl poate înțelege.

Stricătorii de cărți provin din rândul cititorilor. De vină este o manieră greșită de a înțelege lucrurile. În Cartea Iad a lui Carlo Frabetti sunt condamnate să rămână în cercurile infernale cărțile care au tot felul de defecte – litere sărite, greșeli științifice, volumele prost editate sau prost scrise, cu pagini ce smintesc cititorul etc. În romanul motanului salvator, cărțile sunt cele chinuite, ținute captive, mutilate, înlocuite cu maculatură, devalorizate. E straniu (și adevărat) că oamenii care stau cel mai mult în preajma cărților sunt și cei care le trădează cel mai ușor ușor. Numai că răul poate fi îndreptat, și aceasta este misiunea lui Rintarō. O schimbare în aparență măruntă produce efecte semnificative:

„Ușile glisante de sticlă ale vitrinelor sunt perfect închise, iar mânerele sunt prinse într-un lacăt. Băiatul încă nu înțelege cuvintele motanului — cărți sechestrate —, dar cel puțin știe că nu așa trebuie ținute cărțile într-o bibliotecă. Vitrinele sunt frumoase, elegante, dar de-a dreptul sufocante.

— Le-ați depozitat foarte ciudat… nenatural, spune Rintarō.

Bărbatul se încruntă.

— Cărțile astea sunt foarte importante pentru mine. Eu iubesc cărțile. Ce ți se pare nenatural că țin sub cheie niște comori atât de speciale?

— Tocmai aici e buba, că le tratați ca pe niște exponate de muzeu. Până și lacătele cu care ați închis ușile vitrinelor sunt prea luxoase. Sunt cărțile dumneavoastră, dar nu le puteți atinge.

— Să le ating?” (p. 46)

Nu doar despre cărți este vorba în minunatul roman al motanului vorbitor. Discuția despre cărți duce în altă direcție, a descoperirii de sine, a încrederii în forțele proprii și în frumusețea lucrurilor simple, a florilor revărsate pe trepte de piatră și a clopoțeilor de la intrarea în temple. În templele cu rafturi de cărți.

Câteva informații despre autor sunt oferite de editură:

SŌSUKE NATSUKAWA este un scriitor și medic japonez din Nagano. Cartea sa de debut, Kamisama no Karute, a fost distinsă cu Shogakukan Fiction Prize și Japan Booksellers’ Award. S-a vândut în peste 1,5 milioane de exemplare și a fost ecranizată în Japonia. Publicat în 2017, romanul Motanul care voia să salveze cărțile (Hon o mamorō to suru neko no hanashi) a devenit în scurt timp un bestseller național și internațional, apreciat de critici și de public deo potrivă și tradus în 38 de limbi.

Las mai jos alte fragmente:

„Dacă spui că o carte e ușor de citit înseamnă că ai găsit în ea ceva ce știai deja. Tocmai de asta ți se pare ușoară. Cartea care ți se pare grea e o dovadă că ai descoperit în ea ceea ce nu știai.” (p. 235)

„— Tinere, nu-i atât de ușor să-i schimbi pe oameni. Dar nu uita că nu ți-a fost frică să mă înfrunți cu vorbe foarte tăioase. Îți sunt recunoscător. Din ziua în care te-am cunoscut, am început să descopăr adevărate minuni în viața mea. Fiecare zi îmi aduce ceva nou, surprinzător. Și ai avut dreptate: atunci când ne-am întâlnit, eu nu iubeam cu adevărat cărțile. Eram înconjurat de atât de multe volume, încât nu reușeam să descopăr că în fiecare dintre ele e ascuns un întreg univers, nemărginit, fără de sfârșit. Dar cea mai mare descoperire pe care am făcut-o nu are legătură cu cărțile.

Bărbatul se oprește și soarbe încet din ceașca cu ceai.

— Am descoperit că soția mea face un ceai grozav!

Glasul său liniștit i-a adus căldură în suflet lui Rintarō. Bărbatul râde fericit, și peste râsetele sale se suprapune un alt glas, venind de data asta dinspre stânga băiatului.

— Să ai încredere în tine, micul meu musafir.” (p. 226)

„Nu am puteri speciale. Nu cred că pot schimba ceva pe lumea asta. Dar simt că știu cum să vorbesc despre cărți. Și am multe de spus despre ele. De mult mă tot gândesc la puterea cărților și cred că am găsit răspunsul.” (p. 221)

Motanul care voia să salveze cărțile de Sōsuke Natsukawa