„Medeea și copiii ei” – Ludmila Ulițkaia

Publicat în 1996, al doilea roman al aclamatei scriitoare Ludmila Ulițkaia, ce îi urmează Soniecikăi – recenzat și el pe Bookhub – ascunde, în spatele formulei încetățenite a cronicii de familie, o poveste luminoasă, plină de fraze delicate și de detalii filigranate. Povestea este cea a unei epoci care și-a văzut perindându-se pe ecranul efemerității eroii neaoși, nimic altceva decât oameni obișnuiți ce poartă cu sine o istorie, patimi ascunse, dar mai ales grijile mărunte de toate zilele. Pilda profund umanistă desprinsă din volumașul romancierei implică faptul că omul, în simplitatea sa, este păstrător de taine, de peripeții aparent neînsemnate, dar care îi conferă unicitate, iar viața-i garnisită de evenimente minore, de mici tragedii familiale, de surâsuri și suspine, nu este cu nimic mai prejos decât întâmplările mărețe reținute de veșnicie. Pentru Ludmila Ulițkaia, fiecare om este irepetabil, iar sondarea vieții acestei familii văzute în principal prin ochii Medeei, care constituie subiectul romanului de față, este cu atât mai ofertantă, căci traseul forării traiului tihnit este întotdeauna nebănuit.

Compusă din trunchiul romanesc ce urmărește reunirea familiei risipite în cele patru zări pe perioada vacanței de vară și din ramurile ce detaliază trecutul, saga familială capătă contururile unui poliedru animat de aceeași voce naratorială. Această reîntregire a familiei se petrece în casa Medeei, rămasă fidelă tărâmurilor ancestrale, pe plaiurile Crimeei, și prilejuiește o serie de reveniri în trecut, declanșate în serile stimulate de alcool, în care se râde, se plânge, apoi se râde din nou în jurul rugului amintirilor demult apuse. Firul narativ este fragmentat de axa trecut-prezent, care face ca discursul să alterneze și să aducă la suprafață imagini îngropate în tristețe sau lumină (le-aș fi numit flashback-uri, cu toate că sunt mai mult de atât: au claritatea prezentului, profilul personajelor se desprinde limpede din povestire, dar sunt în plus aureolate de o tușă groasă de nostalgie). Așa că nu este exagerat să spunem că romanul se constituie, similar „Ghepardului” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, din alăturarea unor scurte povestiri infuzate de melancolie, însă nealterate de viziuni resentimentare față de o epocă ce a cunoscut suișurile, dar mai cu seamă abisurile de rigoare.

Cât despre familia Medeei – ajunsă în prezent la o vârstă venerabilă – ea este acum formată îndeobște din nepoți, adunați în jurul aceluiași arbore genealogic cât se poate de prolific. Medeea însăși nu are copii, dar grija, delicatețea și înțelepciunea cu care îi primește în căminul ei pitoresc (ba chiar îi și crește pe unii, din moment ce soarta se arată adesea potrivnică și retează cursul firesc al vieții) fac din ea un adevărat părinte, dar și o gazdă ale cărei merite sunt recunoscute unanim. Protagonista este marcată de un soi de demnitate tragică – asemenea entității antice al cărei nume îl poartă – și, la fel ca eroina de demult, acționează, prin simpla-i prezență, ca un paliativ, un remediu împotriva cotidianului împovărător pentru musafiri, o sursă perpetuă de întinerire și vigoare. Iar musafirii? Fiecare cu aspirațiile propriii, cu eșecurile ascunse, cu dorul de ceva inefabil. Fiecare este detaliat cu minuție și gingășie. Fiecare are, parcă, ocazia de a se descoperi lectorului, prin traumele cele mai adânci. Toți beneficiază de o trecere în revistă de-a dreptul picturală, din moment ce frazele Ludmilei Ulițkaia par să-și aibă corespondentul într-un obiectiv cinematografic; detaliile sunt vivifiante, iar cursivitatea cu care scriitoarea tranzitează între imagini și falii temporale nu poate să treacă neobservată. Perspectiva vizuală pe care lectorul-cineast și-o înfățișează în timp ce parcurge rândurile este, la rândul ei, generatoare de mici surprize încântătoare: ici obturată de cine știe ce obstacol conturat în manieră impresionistă, colo deschis unei panorame care taie răsuflarea:

„El însă a poftit-o să stea jos și să admire ce minunat e cerul văzut printre frunzele viței-de-vie”,

„[…] băiatul a urcat în goană panta, făcând să zboare pietricelele în urma lui. Gheorghi s-a uitat în sus pe deal și a rămas plăcut surprins. Iarba era încă tânără, proaspătă, pe coasta lui cătina desfrunzită arăta ca un nor roz bătând în liliachiu.”

Descrierea realistă, în profunzime a ținuturilor Crimeei ori a orașului în care omul se poate cufunda în anonimat și cea a sentimentelor de care personajele sunt mânate converg spre idealul lumii care, deși cu străfundurile dezgolite, rămâne frumoasă, perfectă în ciuda neajunsurilor. Omnisciența este, în cazul de față, o necesitate, iar capcana posibilă este evitată cu suplețe: a ști tot nu înseamnă și a revela tot. Povestirea este întrețesută cu non-spus, frazele curg fluent, presărate pe alocuri cu detalii când pitorești, când aparent incongruente, dar care au toate rostul lor, omul se integrează în peisaj și nu își pleacă nicicând privirea:

„Pe urmă a așezat mâncarea pe masă, au mâncat cartofi mirosind a gaz și brânză de capră, ea a vrut de câteva ori să se ridice și să plece, dar a tot amânat, nu știa nici ea de ce.”;

„Colegii de vârsta lui Butonov gustau din plin roadele revoluției sexuale și ale libertății artistice care înflorea în curtea din spate a socialismului, în oaza din strada Iamskoe Pole, numărul cinci, dar el se uita la fete cu dispreț, le lua în râs, de parcă acasă la Rastorguevo îl aștepta pe divanul cu arcurile rupte Brigitte Bardot în carne și oase.”

Iar textul mai propovăduiește, pe lângă apetența pentru „exotic” (Medeea este la origine grecoaică) sau dragostea pentru om în sine, și ideea intimității fiecăruia. De pe piedestalul rigid al „personajului”, toate figurile ce traversează paginile textului sunt coborâte pentru a da piept cu adevărata lor natură, aceea de oameni simpli, firești. Comportamentele sunt lipsite de fard, înțelegem că fiecare are o lume intangibilă în care se retrage noaptea, copiii sunt trimiși la culcare și lasă loc discuțiilor între adulți, ocularul cinematografic sondează gospodăria Medeei și pe cei care o populează, fără însă a fi intruziv, iar la momentul potrivit se retrage, spre a permite lectorului să continue singur povestea:

„Era noapte neagră, luna nebună din ziua trecută lumina alte coline și alte dealuri, alți amanți se zbenguiau în razele îndreptate spre ei ca la teatru, cu lumina încremenită pentru o clipă ca o fulgerare de blitz.”

După ce fiecare personaj a fost luminat, după ce șirul amplu de istorisiri s-a încheiat fără a-și pierde coerența, epilogul răspunde la o altă potențială întrebare și închide etanș ciclul. Iar Ludmila Ulițkaia încheie astfel romanul în care dovedește că, prin vorbe meșteșugite, orice întâmplare cât de minoră devine de neuitat, iar orice personaj, plasat în eclerajul potrivit, poate să devină erou.

Editura: Humanitas Fiction