Ludmila Ulițkaia, “Soniecika”

Improvizație în alb

Ludmila Ulițkaia este considerată de o parte a criticii literare drept cea mai importantă prozatoare contemporană din fosta Uniune Sovietică. Născută în 1943 la Davlekanovo, în Bașkiria, locuiește din 1945 la Moscova, unde, mai târziu, studiază biologia și științele sociale, face muncă de cercetare în domeniul geneticii și al biochimiei și apoi devine asistentă la Teatrul Evreiesc. Debutează în 1983 cu volumul de nuvele 100 de nasturi, însă cenzura va împiedica editarea lucrărilor ulterioare. La începutul anilor ’90 scrie scenarii de film – Surorile Liberty (1990) și O femeie pentru toți (1991). Odată cu schimbarea condițiilor politice din Rusia, Ulițkaia începe să publice, iar textele sale sunt traduse în aproape douăzeci de limbi, cele mai cunoscute titluri fiind: Rude sărace(1995), Medeea și copiii săi(1996), O înmormântare veselă(1998), Minciunile femeilor(2000), roman aflat în topul celor mai citite cărți din Germania, Cazul Kukoțki(2001), Dragă șurik(2004).

Volumul Soniecika, apărut în 1992, conține trei povestiri și îi aduce Ulițkaiei două premii importante: Penne (Italia) și Médicis (Franța). Ediția în limba română (Humanitas, 2004) include doar primul dintre texte, Soniecika, pe care îl putem numi, în ciuda dimensiunilor, roman. Lucrarea nu atrage atât prin subiect – povestea, schițată doar, a unei familii, la mijlocul secolului XX, în URSS – cât prin construcția puținilor protagoniști.

Soniecika e aproape un personaj-clișeu: bibliotecara lungă și slabă, îmbrăcată în haine lălâi, cu nelipsiții ochelari pe nas, care trăiește numai pentru și prin cărți. Este o femeie, asemenea atâtor altele din spațiul sovietic, din a cărei ființă va rămâne, în cele din urmă, doar sufixul diminutival din nume (-ecika), semn al unei afecțiuni temperate a celor din jur, în sufletul cărora prezența ei nu trezește pasiuni de niciun fel, ea însăși mulțumindu-se cu statutul de „tolerată”. Sonia pare atât de ștearsă, încât devine personaj secundar nu doar în cartea ce, paradoxal, îi poartă numele, ci chiar în propria-i viață.

Subsolul bibliotecii se transformă, în funcție de necesitățile sale, în chilie pe durata „stridenților” ani ’30, în refugiu în timpul războiului și în loc de întâlniri pseudoamoroase cu viitorul său soț, Robert Viktorovici, un pictor talentat, afemeiat și de două ori mai bătrân. Hotărârea de a se căsători cu bibliotecara, pe care în gând o aseamănă cu „o cămilă tânără, animal răbdător și blând”, îl contrariază pe cititor. Înaintând în text, nedumerirea crește pentru că se face simțită din ce în ce mai mult obsesia artistului pentru alb, pe care pare să îl vâneze până în clipa morții, soția sa fiind, pe acest fundal, o pată ciudată – „un amestec de negru, pământ de Siena trist și roz palid”, după cum însuși pictorul observă. Explicația apare însă mai târziu, ascunsă printre rânduri: căsnicia cu Sonia reprezintă pentru Robert Viktorovici „un mecanism miraculos de curățare a trecutului”. Poate de aici vine marele merit al acestei femei – simplitatea, statornicia și smerenia ei, care ar putea fi ușor confundată cu un soi de comoditate, le permit celor din jur să evolueze, să se contureze ca indivizi, nu în detrimentul Soniecikăi, ci ca o completare a ființei sale.

A treia figură schițată de Ulițkaia este cea a Taniei, fiica celor doi, care nu pare să aparțină niciunuia dintre ei, deși moștenește trupul mamei și temperamentul tatălui. De aceea nu surprinde foarte mult pasiunea Taniei și a lui Viktorovici pentru aceeași femeie. De fapt, fata de optsprezece ani, mică și „străvezie ca o sticluță curată de farmacie”, „cu pielea netedă ca un oușor proaspăt ouat”, de care cei doi se îndrăgostesc, este departe de a fi femeie. Iasia e un melanj bizar de inconștiență și viclenie, care îi caracterizează de obicei pe copiii chinuiți, rămași singuri foarte devreme. Ființă duplicitară – dar, surprinzător, inocentă – ea stabilește legături complicate, nefirești, cu cei din jur: Robert Viktorovici îi este amant și tată, Soniecika – rivală și mamă, Tania – soră, prietenă și potențială iubită.

Totuși, Soniecika nu e povestea unui personaj sau a unei lumi, ci romanul unei culori, al albului, care cuprinde totul. Zăpezile Siberiei, hârtia din care sunt făcute jucăriile Taniei, o bucată de ghips, cana de faianță și, mai ales, trupul Iasiei sunt tot atâtea izbucniri ale albului care, uneori palid, alteori strălucitor, acoperă pânzele lui Robert Viktorovici și îmbracă delicat cartea Ludmilei Ulițkaia.

Editura: Humanitas