Mărturia unui supraviețuitor – „Auschwitz, ultima stație“ de Eddy de Wind

Îmi propusesem, cu niște ani în urmă, să nu mai citesc nimic despre lagărele naziste, despre Holocaust în general. În adolescență, eram suprasaturată și pe termen lung tulburată de toate cele aflate și internalizate la o vârstă a căutărilor, a dezorientării, a schițării unui proiect de viață personal. Toate lecturile de atunci au contribuit decisiv la ceea ce am devenit pe parcurs. Încrederea în oameni, în arte, în bunătate și în frumusețe mi-a fost temporar zdruncinată de ororile dezvoltate pe scheletul fetid al „soluției finale”. Niciun argument istoric sau de altă natură nu m-a mulțumit; nicio explicație nu mi s-a părut și nu mi se pare, nici azi, rezonabilă. Ororile nu au justificare. Nu trebuie să aibă. Ele trebuie consemnate, ca nu cumva să uităm, ca nu cumva să credem, noi, urmașii supraviețuitorilor sau pur și simplu generațiile postbelice, că acestea sunt doar rodul imaginației vreunei minți bolnave. Răul e proliferant, se ascunde și se arată sub nebănuite forme. Oriunde, oricând. Ideea în numele căreia acționează e doar pretextul, punctul de fierbere declanșator.

Am, azi, cunoștințe, colegi și chiar prieteni antisemiți. Am polemizat adesea, am căutat să înțeleg. Nu e ceva care trebuie înțeles sau acceptat. Există, sunt conștientă, diverse forme sub care acționează, azi, neonazismul. Așa cum încă mai există destui supraviețuitori ai lagărelor din secolul trecut. Bătrâni, uzați, copleșiți de vina că au reușit să scape cu viață în timp ce membrii familiilor și prietenii au pierit sub ochii lor. Conștienți că supraviețuirea are un preț: să depună mărturie despre cele trăite. Mărturii din infern. Dincolo de coșmarurile din viața de după eliberare, dincolo de rănile fizice și psihice, asumate, care au erodat puternic, ireversibil, bucuria de a trăi, acești oameni clamează dreptul la neuitare și la pedepsirea celor vinovați. Dintre aceștia din urmă, destui trăiesc și azi, sub altă identitate, iar brațul legii nu e destul de lung și de consecvent pentru a-i ajunge…

Eddy de Wind este unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz, autorul mărturiei Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr 1943-1945, varianta în limba română cu o traducere din neerlandeză și note de Alexa Stoicescu, editura Humanitas Fiction, 2021. Eddy de Wind era, în 1943, un tânăr medic olandez, destul de idealist încât să creadă că nu i se poate întâmpla nimic ireversibil. Experiența cumplită a deportării la Auschwitz este consemnată într-un caiet folosit, în general, de naziști pentru statistica funebră a celor care urmau să fie gazați. Caietul acesta se transformă ulterior într-o carte mărturisitoare, poate singura scrisă în timpul săvârșirii acelor atrocități, expresie deopotrivă a morții zilnice și a speranței că va supraviețui pentru a depune mărturie în numele celor care au ajuns, au suferit și au pierit într-unul din cele mai cumplite lagăre de exterminare în masă. Lipsiți de minima demnitate, cifre într-un registru, destui dintre acești oameni și-au pierdut uneori bruma de umanitate rămasă; reduși la instincte, ei au lovit în ceilalți pentru o gamelă de supă sau pentru o bucată de pâine. Alții, deveniți un soi de paznici (Pfleger-i), fie își ajută semenii-deținuți, fie, zeloși, dovedeau o cruzime inimaginabilă, spre desfătarea SS-iștilor (în treacăt, spre rușinea noastră peste timp, autorul cărții menționează că unul dintre deținuții-paznici era român, cu adevărat periculos, rău și crud din fire, căci se manifesta ca atare, cu satisfacția că, din poziția deținută, vremelnic, se poate răzbuna pe cei mai slabi decât el).

Însemnările tânărului medic sunt pe cât de lucide, pe atât de terifiante. Hans (Eddy) este repartizat în Blocul 9 (destinat personalului medical), iar Friedel, soția sa, în Blocul 10, în care Josef Mengele făcea cumplite experimente cu femeile tinere, chipurile pentru descoperirea unei modalități de sterilizare. Reușește, cu eforturi colosale, să intervină în favoarea soției sale, astfel încât să nu fie supusă la aceste chinuri și, totodată, prin intermediul ei află cum se desfășurau experimentele: injecții, operații mutilante, în urma cărora bietele femei rămâneau cu dureri atroce:

„Luau fete din Grecia, cam de șaptesprezece ani. Copilele erau puse într-un câmp electric de ultrasunete, cu o placă pe burtă și una pe șezut, apoi li se ardeau ovarele. Căpătau niște răni oribile de la curentul electric și aveau dureri extrem de mari. După ce se vindecau, le operau să vadă cum le fuseseră arse stomacul și mai ales ovarele” (pag. 153).

Ce voiau acești medici naziști criminali, de fapt? Căutau o soluție, o modalitate de sterilizare cât mai simplă, astfel încât să purifice etnic polonezii, rușii, olandezii etc. În numele „rasei pure”, orice crimă li se părea permisă și justificată…

Pentru a se obiectiva, Eddy folosește prenumele Hans, ca și cum altcineva ar fi trăit experiența deportării și a umilințelor zilnice din lagăr. Încercând să supraviețuiască, nu încetează niciodată să țină ochii și mintea deschise spre ceilalți, să reflecteze și să înțeleagă ceea ce era de neînțeles, de neimaginat. Consideră că SS-iștii nu ar fi capabili de regrete sincere „dacă ar fi fost vreodată chemați la judecată”; aceștia ar fi simulat căința, încercând să eludeze legea; singura pedeapsă pentru ei, deși radicală, nu putea fi decât „moartea, protejând astfel noua societate”. Mărturiile celorlalți deținuți, pe care Eddy-Hans le consemnează în caiet, sunt răscolitoare, mai greu de suportat decât tot ce își poate imagina cineva: copiii mici erau luați de picioare și izbiți cu capul de copaci sau de tocul ușii; altădată erau spintecați în două sau înecați într-o găleată cu apă. Exterminarea prin gazare vine mai târziu și pare, prin comparație, o metodă relativ blândă, umană.

E greu să rămâi cu sufletul senin parcurgând astfel de însemnări. Nu e un roman. Nu e un film. Nicio interfață nu te apără de tulburare. Una dintre femeile scăpate din lagăr, la sfârșitul războiului, simțea că a rămas în viață doar pentru a povesti tot ceea ce îndurase, ea și celelalte: „… voiam să trăiesc ca să povestesc toate astea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat”. Supraviețuitorii aceștia nu au mai fost niciodată, cu adevărat, oameni liberi:

„Nu, nu liberi, căci aveau o datorie, un scop vital care-i unea. Trebuiau să urle în gura mare ce trăiseră. Se simțeau apostolii unei răzbunări atât de temeinice, încât barbaria să fie stârpită pentru totdeauna de pe pământ, încât răzbunarea să purifice lumea și să o deschidă spre un nou umanism” (pag. 220).

Poate că răzbunarea nu este o soluție, dar a constituit singura pârghie care i-a ajutat să reziste. Și, în fond, răzbunarea, deși blamată de religia creștină, are măcar rolul de a echilibra balanța răului imens care a erodat tenace fibra umană. Răzbunarea te ține viu și răscumpără, fie și parțial, suferința îndurată.

La final, cartea are atașate fotografii de familie în care Eddy de Wind apare în diferite ipostaze. Aflăm, dintr-o notă a editorului, ce s-a întâmplat cu el și cu Friedel după război și cum s-a transformat vechiul caiet din lagăr într-o carte. Am privit cu atenție figura lui Eddy, în ultima fotografie, cea de la șaptezeci de ani, cu un an înainte de a muri. Gura încerca să schițeze un zâmbet vag, dar ochii încărcați de tristețe trădează surparea interioară. Ochii văzuseră iadul. Nu iadul stăpânit de cel cu coarne și de acoliții săi, ci iadul de aici, de pe pământ.

Auschwitz, ultima stație de Eddy de Wind