Ancheta Bookhub  – Rolul istoric și contemporan al stângii românești (coordonator anchetă, Bogdan Caranfilof)

În lucrarea sa Raiul pe pământ. Mărirea și decăderea socialismului, Joshua Muravchik afirma că socialismul a fost cea mai populară idee politică inventată vreodată, mai mult, a fost cea mai populară idee în general, umbrind chiar marile religii. Chiar dacă este discutabilă în fond, afirmația are meritul de a releva faptul că socialismul a jucat un rol ideologic major în articularea modernității europene. Fie sub forma socialismului utopic, fie sub cea a socialismului științific, fundamentat de Karl Marx și Friedrich Engels, fie sub forma tacticii legaliste social-democrate preconizată de Eduard Bernstein, ideile socialiste au suscitat numeroase dezbateri, au provocat spaime intense, au dus la exprimări politice solide sau au atras numeroși intelectuali.

Cu toate acestea, în România stânga a avut în cel mai bun caz un traseu sinuos, oricum contradictoriu. Nu se pune problema absenței sale dacă este să ne gândim la curentul din jurul Revistei „Contemporanul” sau la scrierile lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, unul dintre cei mai redutabili gânditori politici români. De altfel, animatorii principatelor curente de idei de la începutul secolului XX, Nicolae Iorga și Constantin Stere au cochetat inițial cu mișcarea socialistă. În schimb, socialismul a avut un rol mai degrabă minor din punct de vedere politic, mai ales după „trădarea generoșilor” din 1899, chiar dacă în 1910 a încercat să revină sub forma unui nou partid.

La fel, perioada interbelică a fost dominată de ascensiunea Mișcării Legionare, de extremă dreapta, în timp ce comuniștii români, atașați de modelul sovietic, au fost în mod natural marginalizați din punct de vedre politic. În mod evident, intelectuali de stânga au existat, dar vizibilitatea lor nu a fost așa de intensă. Din nefericire, sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a tradus în instaurarea în România a regimului comunist, cu toate consecințele sale tragice.

La fel, după 1989, fără a nega existența multor intelectuali de stânga, aceasta nu pare a avea forță de penetrare, așa cum nu este tentantă. Dincolo de exprimarea politică a stângii, care nu face obiectul atenției noastre, senzația este că opțiunea intelectuală de stânga poartă povara unui stigmat. În fond, într-o societate liberă, democratică, opțiunile de dreapta sau de stânga trebuie și pot fi legitime, iar polemica dintre acestea poate duce atât la o dezbatere onestă cât și la cristalizarea unor direcții de acțiune pentru țara noastră. 

În acest context, ne-am decis să adresăm câteva întrebări despre rolul istoric și contemporan al stângii românești, în special din perspectivă intelectuală. Au răspuns provocării noastre istorici, politologi, critici literari, publiciști, oameni apolitici, cu vederi liberale sau de stânga, dar care au identificat cu onestitate intelectuală cauzele acestei stări de fapt și au oferit, în consecință, explicații pertinente.

*****

În mod evident, socialismul a fost una dintre cele mai populare doctrine politice, inclusiv în statele puternic dezvoltate din punct de vedere economic. Dincolo de exprimarea nefastă a curentului marxist, de la care se revendică inițial în domeniul ideologic, ideile de stânga au captat și fascinat numeroși intelectuali europeni.

În aceste condiții, atunci când contextul permitea libertatea de conștiință, de ce considerați că în România, un stat subdezvoltat în general, nu a fost posibilă niciodată coagularea unei mișcări intelectuale de stânga, cu un puternic impact? De ce nu a fost posibil acest lucru nici la începutul secolului XX, nici în perioada interbelică? De ce nu a existat o mișcare de stânga vizibilă din punct de vedere intelectual nici după Revoluția din 1989? 

*****

Robert Adam, cercetător asociat Universitatea Liberă din Bruxelles, lector invitat, Facultatea de Științe Politice a Universității din București

În primul rând, stânga s-a dezvoltat cu precădere în mediul urban, intelectual și muncitoresc, în special în rândurile proletariatului industrial. Dacă vom aplica această matrice cazului specific românesc, vom constata că urbanizarea și industrializarea (ba și alfabetizarea) Vechiului Regat erau extrem de precare, mult sub standardele occidentale. Chiar și astăzi, la scara Uniunii Europene, România și Slovacia au cel mai mare procentaj de populație rurală (pe hârtie, cel puțin, o mare parte a acestei populații din România nemaiaflându-se de fapt în țară). După mai bine de două secole și jumătate de revoluție industrială, aproape jumătate din populația României este înregistrată ca rurală (statisticile nu sunt neapărat fiabile, schimbarea domiciliului în funcție de rezidența reală în  România fiind nesistematică). În 1930, 80% dintre români aveau domiciliul la țară, mai mult decât în Bulgaria, de pildă. Acesta este un factor obiectiv. Decalajul României în materie de urbanizare și industrializare, nu doar față de Occident, ci chiar față de Europa Centrală și de Est, a fost o constantă istorică. În al doilea rând, pentru o foarte lungă perioadă, prin sistemul de vot cenzitar în vigoare până la 1919, țăranii erau aproape nereprezentați politic. La 1905, corpul electoral care vota la primele trei colegii pentru Camera Deputaților era de sub 94.000 de persoane. La colegiul al patrulea, al alegătorilor indirecți, erau aproape un milion de electori.În al doilea rând, pentru perioada regală, până la 1918, formațiunea urbană, de stânga am spune azi, „roșii” după cum erau cunoscuți în epocă, a fost Partidul Național Liberal, cu o agendă protecționistă. A existat și o expansiune a ideilor socialiste, care au pătruns și în mediul rural. În 1888, an al unor răscoale țărănești înăbușite violent de armată, cu 1000 de morți și răniți, existau deja multe sute de cluburi socialiste rurale. Ba chiar atunci a fost ales și primul deputat socialist, Vasile G. Morțun, la Roman, reales apoi în repetate rânduri. 

Ultimul deceniu al secolului XIX a amplificat tendința. Ideile unor intelectuali precum Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Constantin Stere, ambii foști narodniciști (chiar dacă Stere a evoluat treptat spre națiune în detrimentul clasei), prindeau rădăcini în tot mai multe medii. Desigur, într-o țară în care mama tuturor problemelor, structura proprietății funciare, nu era rezolvată decât cu periodice reforme timide, ideile revoluționare de stânga erau subversive și prigonite. Dar țăranii erau preocupați de accesul la proprietate, de pământ, astfel încât socialismul era pentru majoritatea lor o idee exotică.

În martie 1893, era înființat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. În primăvara lui 1899, are loc ceea ce istoriografia comunistă a denumit „trădarea generoșilor”: o seamă de lideri socialiști (V.G. Morţun, G. Diamandy, Constantin Stere, Al. Radovici) treceau la liberali (Ioan Nădejde li se va alătura în 1903). Ei vor constitui un pol important de putere în interiorul PNL. Guvernul liberal cade, iar conservatorii vor declanșa în toamnă un val de arestări în rândul militanților de stânga, care duc la destrămarea partidului. Va renaște abia în 1910, ca Partidul Social Democrat Român, al cărui ideolog de frunte rămâne Gherea. În Transilvania, Bucovina sau Basarabia exista de asemenea o mișcare de stânga. Refugiați basarabeni au fost printre pionierii ideilor socialiste, De altfel, atunci ca și acum, limes-ul european se oprea la Prut. În imperfecta democrație românească, socialiștii erau supravegheați, uneori intimidați. În Rusia țaristă, nu puțini (Gherea, Stere printre ei) făcuseră cunoștință cu temnițele sau cu surghiunul în Siberia. 

La sfârșitul Primului Război Mondial, ideile socialiste cunosc un nou avânt, există frământări sociale, mișcări de protest. De altfel, la alegerile din noiembrie 1919, deși Partidul Socialist le boicotează, unii dintre candidații săi care își înregistraseră deja candidaturile sunt aleși deputați (șapte din 516 mandate). O dată cu reforma agrară prin care țăranii primesc pământ, votul universal (exclusiv pentru bărbați!) și integrarea în statul român a noilor teritorii, situația politică evoluează. Dispare pentru totdeauna Partidul Conservator, iar fervoarea revoluționară scade. Dar stânga rămâne suspectă, mai ales cea radicală bănuită (adesea pe drept) de coluziune cu bolșevismul sovietic.Dacă social-democrații nu au avut niciodată o pondere electorală semnificativă, ei nu erau totuși cantitate neglijabilă. De stânga, o stângă rurală și naționalistă, pe tiparul țării, era însă Partidul Național Tărănesc (mai ales componenta sa țărănistă), care a ajuns și la guvernare, însă mandatul său s-a suprapus cu marea criză mondială din 1929-1933. Și în PNL existau viziuni de stânga. Dar, de teama periculoasei vecinătăți cu URSS, stânga românească interbelică a evoluat mereu pe un teren minat. 

Intelectuali de stânga au existat, presă de stânga de asemenea. Dar ea nu a avut niciodată condiții prielnice de manifestare în interbelic. Criza economică și politică din anii 1930 nu a profitat stângii, ci fascismului românesc, în diversele sale variante. 

Paradoxal, nici după 1989 situația nu se schimbă prea mult. Formal, au existat partide care s-au revendicat de la social-democrație. Termenii de „stânga” și de „socialism”, percepuți drept stigmatizanți, au fost în general evitați pentru autodefinire. Partidul Democrat (fostul FSN) a avut oficial o orientare social-democrată până în 2005 (când își schimbă doctrina și aderă la Partidul Popular European), iar din 1996 a intrat în Internaționala Socialistă prin alianța electorală cu PSD istoric. PSD (fost FDSN, apoi PDSR) a intrat și el în aceeași Internațională Socialistă (2003) și în Partidul Socialiștilor Europeni (2005), după fuziunea din 2001 cu același PSD istoric. Ba chiar acestea formațiuni social-democrate au guvernat adesea (primii 15 ani: 1989-2004, 2009, apoi 2012-2019 cu un discutabil interludiu în 2016). Din punct de vedere intelectual însă, contribuția lor la discursul public a fost cvasinulă. Iar ideologic, este greu de identificat prin ce anume PSD, un partid mai degrabă tradiționalist, naționalist, patriarhal, ar fi de stânga. Temele stângii occidentale contemporane sunt aproape absente din discursul său, fie că vorbim de chestiuni de societate sau de ecologie. Mai mult, discursul intelectual dominant a asimilat stânga cu comunismul. A existat o tabuizare a stângii, socotită responsabilă de decalajul de dezvoltare față de Occident. Apoi, și în alte țări din regiune, cu tradiții de stânga, intelectuale și sociale, mult mai solide decât cele din România (Ungaria, Polonia, Cehia, chiar Slovacia ori Bulgaria), stânga s-a erodat sau nu a progresat în ultimii zece ani.

Reformarea stângii din România a fost deseori clamată, niciodată realizată. Chiar dacă politic este încă subreprezentată, stânga a ieșit în ultimii ani din ghetoul politic, s-a decomplexat. În mediul universitar, în spațiul mediatic, chiar în rândul unor partide parlamentare de centru-dreapta, teme de stânga sunt din ce în ce mai prezente. Apariția unei clase medii urbane, cosmopolite, este un mediu favorabil ecloziunii stângii. Chiar dacă prezentul nu pare a-i aparține, stânga românească are viitor. Nu știu însă dacă unul apropiat.

Prof. dr. Sorin Bocancea

În România eminamente agrară nu avea cum să se nască o mișcare socialistă de tipul celor din societățile industriale. Dar asta nu a însemnat că în România nu a existat stângă politică. Liberalii lui Brătianu au fost de stânga. Lor li s-au adăugat țărăniștii, care au trecut la dreapta abia în anii 30, când au aderat la creștin-democrație. La Iași, a fost un intelectual de stânga de marcă: C. Stere. Dar ideile lui au fost asumate de PNȚ. 

Pentru a exista o mișcare de o anumită factură este nevoie de o masă care să o facă posibilă. În România slab industrializată nu a existat o asemenea masă. Iar dominantă aici a fost problema națională și nu cea socială. De aceea, majoritatea intelectualilor s-au înregimentat în mișcarea fascistă. 

După 89, după ce România tocmai ieșea din experiența societății socialiste multilateral dezvoltate, nu avea cum să apară o mișcare de stânga, din cel puțin următoarele motive:

1. situația post-traumatică: cum să construiești o stângă după acea experiență de stânga?

2. după Revoluție, ținta a fost crearea capitalului și nu lupta cu acesta. Cu cine să se bată stânga? Cu directorii de fabrici moșteniți din comunism? Cu capitalul care era încă „la popor”?

3. stânga de astăzi, întreținută de niște băieți care amestecă nostalgii brejneviste cu amintiri din copilărie, profitând din greu de binefacerile capitalului în formare, este încă în stadiul declamațiilor ipocrite. Supărarea lor este aceea că oamenii nu sunt triști cum ar vrea ei. Într-o societatea în care nivelul de trai a crescut de la an la an este greu să scoți pe cineva la lupta cea mare. Cât privește stânga ce vine de peste Ocean, aceea nu va fi înghițită nici atât. Chiar și întristații de serviciu nu vor accepta să fie părinte 1 sau 2. 

În România, în prezent, sunt două stângi:

1. cea a PSD – mai mult clamată, atât timp cât partidul încă nu a ieșit din perioada acumulării sălbatice de capital. Este o stângă care nu se bate cu capitalul, ci una etatistă, care vrea menținerea privilegiilor angajaților la stat. Apoi, stânga pesedistă este continuatoarea național-comunismului, PSD-ul fiind partid tradiționalist și nu unul emancipator, cum este specific stângii. Ce intelectuali s-ar ralia unei asemenea direcții fără să se expună ridiculizării?

2. cea a USR-PLUS – ce încearcă să se racordeze la mișcările stângiste din Occident, dar care va eșua din vechiul motiv al formelor fără fond. Stânga globalistă a acestora este atacată îndeosebi de stânga tradiționalistă a PSD. Astfel, în România, stânga nu seamănă cu ceea ce este în Occident. Ea nu se conturează în disputa politico-ideologică cu dreapta, ci ca dispută între globalism și tradiționalism.     

Lect. univ. dr. Bogdan Bucur, Facultatea de Științe Politice, SNSPA București

Câteva impresii despre intelectualitatea română de stânga

Primul răspuns, care-mi trece prin minte, constă în faptul că România a avut, în perioada analizată, mai curând, nevoie de consolidarea identității naționale, în secolele XIX-XX. În sine, o asemenea prioritate statală necesită susținere din partea intelectualilor de dreapta (temele identitare sau naționale aparțin ideologiei de dreapta, iar nu celei de stânga). Dacă suntem onești, trebuie să acceptăm că există, în toate, o ordine firească a lucrurilor. Mai întâi îți cumperi o casă, iar mai apoi o mobilezi. Este irațional să procedezi invers. Din punct de vedere statal, mai întâi organizezi, unifici și consolidezi o țară, după care te poți ocupa și de politicile sau problemele de protecție socială, sanitară, educațională etc. Așadar, motivul principal pentru care marea majoritate a intelectualității române a fost de dreapta sau de extremă dreapta – în condiții de manifestare liberă a acestor opțiuni politice, adică, în perioada pre-dictatorială a Regatului României (anterior anului 1938) și în România postdecembristă (de la Revoluția din Decembrie 1989 și până astăzi) – a constat în susținerea demersului legitim de (re)unificare națională și consolidare statală (sub auspiciile modernizării europene). Chiar dacă modelele de organizare societală nu au fost întotdeauna democratice, ancorarea în civilizația politică europeană este de netăgăduit.

Pe de altă parte, în România există un dezinteres istoric și o necunoaștere ancestrală – atât din partea structurilor statale și clericale moderne (începând din secolul XIX), dar și premoderne sau feudale (până în secolul XIX) – în legătură ceea ce trebuie făcut pentru a îmbunătăți vieților oamenilor din punct de vedere edilitar, sanitar, educațional, alimentar etc. Să nu uităm că, până foarte târziu în secolul XIX, majoritatea populației din Țara Românească și Moldova locuia în bordeie subpământene, fără absolut nicio formă de civilizație. Chiar și în plin centru al capitalei, în preajma Podului Mogoșoaiei, existau, încă, multe bordeie, la jumătatea secolului XIX. Am mai scris despre această stare dezastruoasă în care se găseau Țările Române, la jumătatea secolului XIX, iar persoanele interesate pot accesa, pe platformele ResearchGate și Academia.edu, studiile publicate de mine, pe această temă. Cuvântul înapoiere este prea blând pentru a descrie această situație. Așadar, sărăcia și mizeria extremă făceau parte din tradiție și din felul românesc de viață. Aproape că nu deranja pe nimeni și foarte puțini oameni conștientizau aceste fenomene sociale. Dinicu Golescu, în Însemnare a călătoriei mele (Pesta, 1826), este primul român modern (cum l-a numit Pompiliu Eliade) care devine conștient de grava subdezvoltare a Țărilor Române și este șocat de distanța astronomică existentă, în epocă, între Occident și Orient (căruia îi aparțineam). Așadar, trebuie să fim conștienți de tradiția orientală a ignoranței absolute și a pauperizării extreme, care a cuprins întreaga lume slavo-bizantină, până în secolul XIX. Societatea românească nu a dezvoltat, până în secolul XIX, anticorpi instituționali (statali sau clericali) pentru remedierea acestor probleme sociale. Doar în Occidentul catolic și protestant lucrurile au fost diferite. Desigur, au existat intelectuali preocupați de aceste probleme sociale, dar țara nu a avut niciodată pârghii instituționale sau economice pentru a le remedia. Așadar, problemele sociale au fost extrem de târziu percepute în gravitatea lor extremă.Întrucât tradiția intelectuală de dreapta și de extremă dreapta se fundamentează, în primul rând, pe necesitatea de a contribui la renașterea (secolul XIX) sau consolidarea (secolul XX) națiunii române moderne, trebuie să recunoaștem, dacă suntem cinici, că este cu mult mai comod să fii intelectual de dreapta (și să discuți elogios despre românitate și romanitate), decât de stânga (și să încerci să ridici din subdezvoltare poporul în mijlocul căruia te-ai născut). Chiar și pentru intelectualii critici, unul de stânga (precum Constantin Dobrogeanu-Gherea, în Neoiobăgia) este cu mult mai apropiat de problemele sociale reale și oferă explicații, soluții sau alternative cu mult mai viabile decât unul de dreapta (precum Emil Cioran, în Pe culmile disperării). În general, sunt mult mai ușor de exprimat ideile civice (precum abstracțiunile de toate felurile specifice ideologiei de dreapta), decât ideile cu mult mai concrete și apropiate social (specifice ideologiei de stânga).

Până în ziua de astăzi, în România, lipsesc intelectualii de stânga, de factură central-europeană, implicați activ în problemele sociale ale cetății. În schimb, avem cu duiumul intelectuali de dreapta, care meditează, aproape fără folos, la conservarea tradiției (n-am înțeles precis ce avem noi de conservat aproape niciodată), la metafizica ortodoxă, la trăirismul românesc și alte asemenea concepte bizare. Despre eșecul lamentabil al elitei intelectuale românești de a construi o democrație funcțională am scris în cartea mea Sociologia proastei guvernări în România interbelică. Adevărul este că pare mai comodă condiția de intelectual de dreapta, decât de stânga. Trebuie, de asemenea, să admitem lipsa de interes a intelectualilor de dreapta (și cu atât mai puțin a celor de extremă dreapta) în legătură cu consolidarea statului de drept și a regimului democratic. Aproape niciun intelectual de dreapta din România interbelică nu a avut asemenea preocupări reale.

Pe de altă parte, într-o societate obișnuită să trăiască în sărăcie, politicile de natură social-democrată n-au interesat, în mod evident, pe aproape nimeni, până în secolul XIX. De abia elita politică a aflat ce înseamnă viața civilizată după 1830, când o mână de oameni au ajuns în Occident. Inițial, politicianul român de dreapta a fost interesat să aibă un popor care să simtă românește, iar nu care să trăiască bine. E drept că un asemenea deziderat – trăitul bine – era și imposibil de atins, în condițiile în care resursele bugetare erau insuficiente pentru a susține ridicarea materială a poporului român sau dezvoltarea unor politici viabile de protecție socială. România nu a fost niciodată, în epoca modernă, o țară bogată, exceptând perioada contemporană, când, datorită integrării în Uniunea Europeană, am beneficiat de importante surse de finanțare nerambursabilă.

Din punct de vedere formal, în perioada anterioară Primului Război Mondial, stânga politică a fost reprezentată de PNL, care a inițiat și susținut – alături de liberalii radicali sau roșii (începând cu generația pașoptistă) – principalele reforme naționale, politice, electorale, agrare, educaționale etc. În perioada interbelică, odată cu dispariția Partidului Conservator, PNL a migrat către dreapta eșafodajului politic, iar tradiția de stânga a fost continuată de PNȚ, dar din motivele invocate anterior (resursele economice limitate) acțiunea politică a avut un impact scăzut. Stânga politică a fost compromisă în perioada comunistă, datorită asocierii cu ocupantul sovietic.

În ceea ce privește manifestarea – preponderent de dreapta – a intelighenției postdecembriste, aceasta este, foarte probabil, o imitație și o încercare de continuare a defectuoasei tradiții interbelice. Dar se datorează și unui sentiment de frondă față de neputința politică de a bloca accederea democratică la putere a FSN și a președintelui Iliescu. Presupun că puțină lume își mai amintește de candidaturile independente pentru o funcție de deputat sau de senator, în Parlamentul României, în mai 1990: atunci, cei mai vizibili intelectuali de dreapta postdecembriști și-au dorit să reprezinte poporul român în forul legiuitor suprem (ceea ce este, în mod evident, un scop legitim). Aceștia își imaginau, cu aroganță, că sunt suficient de prestigioși din punct de vedere intelectual pentru a transforma capitalul cultural în capital electoral. Pariul s-a dovedit greșit. Niciunul nu a fost ales atunci. Poporul român a votat altfel, cu un scor zdrobitor și de necomentat. Văzându-se nealeși, au poreclit, în batjocură și cu multă suficiență, primele alegeri libere duminica orbului. Desigur că atunci când opțiunile politice s-au mai schimbat, în 1996, poporul român nu a mai fost orb, din perspectiva acelorași intelectuali de dreapta: acum, a fost cu ochii larg deschiși (sau poate cu ochii larg închiși – pentru a cita titlul unui film celebru). Am discutat mai multe despre aceste aspecte într-un interviu acordat ziarului Gândul: https://www.gandul.ro/actualitate/istoricul-bogdan-bucur-despre-contestarea-revolutiei-si-daca-prin-absurd-elena-ceausescu-castiga-alegerile-din-90-dar-romania-ajungea-exact-unde-este-astazi-decembrie-89-era-tot-revoluti-19559681.

În concluzie, în secolul XIX, liberalii radicali sau roșii (care au contribuit decisiv la făurirea reformelor politice necesare racordării Țărilor Române la spațiul occidental) nu sunt percepuți, astăzi, ca fiind intelectuali de stânga, ceea ce este o eroare. Ulterior, ștafeta ideilor semnificative în plan național, a fost preluată de Partidul Conservator (care deplângea vechea societate românească, tradițională și înapoiată, pe care PNL se străduia din răsputeri s-o modernizeze). Dominația intelectualilor conservatori (în rândul cărora se regăsesc cele mai mari nume ale culturii române, în frunte cu Mihai Eminescu) a fost de necontestat în a doua parte a secolului XIX. În perioada interbelică, extrema dreapta capătă un contur tot mai pronunțat. Iar după Revoluția din Decembrie 1989, nu a existat o mișcare intelectuală de stânga din cauza memoriei apropiate a comunismului (care trebuie să recunoaștem că a compromis masiv ideea de stângă politică). 

Conf. univ. dr. Maria Cernat, vicepreședinte al Institutului pentru Solidaritate Socială

Întrebarea privind intelectualitatea română de dreapta într-o țară atât de săracă precum România este una foarte importantă. Mărturisesc că mă preocupă de multă vreme și pe mine această problemă. Cum de nu avem elite intelectual de stânga, în condițiile în care ar fi nevoie atât de mare de ele? Să fim cinstiți: Dobogeanu Gherea, Sofia Nădejde, Ioan Nădejde sunt doar câteva dintre exemplele luminoase de intelectuali de stânga asumați pe care istoria recentă a ales să-i ignore. Nu e ca și cum a existat mereu un deștert absolut în materie de intelectuali stângiști. Însă, din păcate, scena a fost dominată de figuri ultra-conservatoare ca Titu Maiorescu, care susțineau, printre altele, că femeile sunt inferioare pentru că au creierul mai ușor decât al bărbaților! Cantitatea era calitate! Apoi au fost intelectuali importanți în perioada pe care o numim comunistă. Îmi vine acum în minte Ion Ianoși, un intelectual de mare calibru care, îmi permit să o spun, depășește cu mult capacitatea de analiză și sinteză cu privire la operele literare a unui Manolescu. Dar, din nou. Așa cum istoria n-a reținut-o pe Sofia Nădejde, mă aștept ca și Ion Ianoși să ocupe un loc mult mai puțin însemnat în raport cu Nicolae Manolescu. Asta și pentru că, din păcate, a fost foarte puțin spațiu la vârful ierarhiei intelectuale. Pozițiile de forță erau puține și bătălia acerbă. Să nu uităm că Titu Maiorescu a dispus o anchetă pe când era ministru al învățământului care a rezultat în excluderea învățământ a fraților Ioan și Gheorge Nădejde! Pentru ce? Să ne amintim procesul intentat la 5 iunie 1881 împotriva lui Ioan și Gheorghe Nădejde pentru propagarea ateismului, explicarea mizeriei prin inegalitate de rang social,  definirea proprietății ca furt, considerarea familiei burgheze drept o “prostituțiune”, nesocotirea autorității paterne, propagarea socialismului în mediul școlar, participarea la întruniri muncitorești (V. Vișinescu, Scrieri,  Junimea, 1978). Iată deci, că slugărnicia elitelor intelectuale față de puterea bisericii sau a sistemului capitalist nu este chiar o întâmplare. Te putea costa foarte mult. Abia recent a fost posibil, după deceniile de practicare a anti-comunismului ca religie de stat, să vedem inițiative de tipul Premiile Sofia Nădejde pentru literatură scrisă de femei, reviste de teorie și analiză critică, regizori de teatru care propun o artă angajată și chiar un nou partid de stânga. Poate că pare puțin, dar dacă ne uităm la cum stăteau lucrurile cu doar zece ani în urmă vedem că s-a dezvoltat o amplă mișcare de stânga în plan academic, politic și cultural. Să îi urăm să se apropie de mase cât mai mult!

Paul Cernat, critic literar

Ideea unei mișcări de stînga precomuniste lipsite de impact social e, în bună măsură, exagerată. Sigur că există și un grăunte de adevăr aici. Însă la sfîrșitul secolului 19 a existat în România – și lucrul acesta trebuie spus răspicat – o mișcare socialistă bine articulată în jurul revistei ieșene Contemporanul, cu cluburi orășenești și sătești. Ea a avut un real impact la „proletariatul intelectual – inclusiv la profesorii din școli primare și licee urbane sau intelectualitatea rurală, fără mai vorbi de cluburile muncitorești din orașele cu industrie emergentă. Răscoalele țărănești din epocă sau grevele din porturi nu au fost străine de ea. Însă principalul ei doctrinar, C. Dobrogeanu-Gherea, a fost ținut în afara mainstream-ului universitar, ca „transfug alogen” și „autodidact”; unii militanți (C. Rakovsky ș.a.) au fost nevoiți să se expatrieze, alții (I.C. Frimu, Ștefan Gheorghiu) au murit în închisori sau în mizerie, iar „trădarea generoșilor” din 1899 (i.e. dezertarea unei importante facțiuni a socialiștilor, în frunte cu V. Morțun și I. Nădejde, la liberali) a destabilizat pe termen lung P.S.D.M.R.; istoria revistei Viața românească și a „poporanismului” asociat (narodnicismului autohton), cu avatarurile sale agrariene din perioada interbelică, pînă la partidul unic carlist Frontul Renașterii Naționale, o confirmă. Istoria disidenței anarhismului românesc (cu Panait Mușoiu ș.cl.) abia începe să fie studiată. Nici social democrația ardeleană (cu I. Jumanca, I. Fluieraș ș.cl.) n-a avut, după 1918, o soartă prea bună. O problemă-cheie a constituit-o, desigur, faptul că proletariatul industrial românesc era încă firav, în condițiile unei urbanizări și industrializări precare, și a unui capitalism oligarhic, cleptocratic, grefat pe un fond feudal; la sfîrșitul secolului 19 și începutul secolului 20, mai mult de 80% din populația României era analfabetă și trăia la sate în condiții primitive; condiții foarte asemănătoare, în definitiv, celor ale Rusiei Țariste. De aici, contradicția constitutivă – sesizată prompt de social-liberalul G. Ibrăileanu – a socialiștilor noștri: cum poți fi progresist, dar să vorbești în numele proletariatului rural, adică al unei clase eminamente conservatoare? Alt element important: la trei ani de la formarea Partidului Comunist prin scindarea aripii bolșevice a Partidului Social Democrat (1921), a avut loc scoaterea sa în afara legii ca partid antinațional, ca urmare a afilierii acestuia la Internaționala a III-a și a destabilizărilor sovietice de la Tatar Bunar. Faptul a dus la inhibarea drastică a stîngii radicale, supuse – din rațiuni de securitate geopolitică – reprimării brutale din partea Siguranței, iar „statul național liberal”, legitimat de clauzele Primului Război Mondial, a încurajat, din varii motive (protecționism, insecuritate identitară), proliferarea unui discurs naționalist care a sfîrșit, după 1933, în brațele fascismului și nazismului: ideea pericolului sovietic și iudeo-bolșevic, destabilizator al valorilor și coeziunii statului național unitar, a fost spectrul în funcție de care statul român și-a calibrat politicile. Iar acestea au dus la capitalizarea frustrărilor sociale generate de Marea Criză în contul mișcărilor de extremă dreapta, într-un context internațional favorabil lor. Pe de altă parte, clișeul anticomunist al celor „1000 de membri PCdR, majoritatea alogeni” dinainte de 1944 se cuvine privit drept ceea ce este: o mistificare. În închisorile politice (nu doar Doftana sau Văcărești) erau mult mai mulți deținuți, iar destule mii – poate zeci de mii – de simpatizanți comuniști erau, așa-zicînd, „sub acoperire”, fără carnet, dată fiind prigoana Siguranței (o Siguranță care a predat lui Hitler statul român cu o rîvnă demnă de o cauză mai bună, amploarea reprimării evreilor – asociați unei „coloane a cincea” a bolșevismului – și aventura „imperialismului românesc” dusă pînă la Stalingrad fiind elementele cele mai notorii). Au existat, și înainte de 1916, și după 1918, o mișcare și o presă de stînga foarte activă, oricît de reprimate, cu zeci de publicații, unele importante (Facla, Chemarea, Cuvîntul liber ș.a.), cu o intelectualitate notabilă; au existat și mari mișcări greviste, iar trustul de presă antifascist Adevărul-Dimineața („presa din Sărindar”) a avut, în anii `30, o pondere semnificativă. Au existat, de fapt, mai multe „stîngi” în România precomunistă, destul de hibride și cu caracteristici proprii „ideologiilor (semi)periferice”. 

Precaritatea „bazei de masă” – proletariatul urban industrial – explică, în parte, felul în care Sistemul a dezactivat mișcarea socialistă autohtonă: mai întîi, prin criminalizarea ei ca alogenă (i.e.. semită), internaționalistă (deci antinațională, „străină de neam și țară”), periculoasă la adresa siguranței, integrității și valorilor unui stat etnonațional tînăr și fragil. Nu fundamental alta va fi ulterior percepția asupra comunizării din perioada 1948-1964, văzută ca ocupație sovietică și răzbunare împotriva „adevăratelor elite românești” (ale căror angajamente pro-fasciste sînt și azi eufemizate). În al doilea rînd, prin diluarea politică (vezi cazul „generoșilor” sau, mai tîrziu, al „național-țărănismului”) de către mainstream-ul oligarhic. Și, nu în ultimul rînd, prin deturnarea naționalist-conservatoare, culminînd cu național-comunismul autarhic al lui Ceaușescu din anii `80 (și tiersmondismul său fără orizont). Există, fără îndoială, și alte cauze – economice, psihologice („oportunismul” endemic). Pentru ca după 1989 să asistăm la trei mari tipuri de diabolizare: 1) identificarea stîngii cu internaționalismul stalinist (trauma represivă a „obsedantului deceniu”) 2) asocierea cu naționalismul ceaușist terminal și 3) criminalizarea geostrategică prin asocierea stîngii cu autocratismul rus sau sovietic (strategie asemănătoare, în parte, celei a conservatorilor antebelici și a antisovietismului interbelic). Toate au compromis, în conștiința intelectualității publice, socialismul și au alimentat un bovaric vis capitalist, liberal sau conservator, uneori mai exclusivist și dogmatic decît inamicul înfierat. Nu e lipsit de relevanță faptul că moștenitorul administrativ al Partidului Comunist (FSN-FDSN ș.cl.) s-a alimentat electoral, o vreme, din nostalgia destalinizării – liberalizării naționale – a anilor `60-`70. Puținii critici marxiști din interior ai regimului ceaușist, unii dintre ei – foști ilegaliști, au devenit, după 1989, susținători ai establishment-ului FSN, „apolitici” timorați ori liberali open society (unii dintre ei deveniseră mai demult). În prezent, mai mare parte a intelighenției românești de stînga, stigmatizată de tradiționaliști ca „sexomarxistă”, e (dincolo de marxismul afișat) mai degrabă o stîngă liberală, post-națională și euroconformă, în linia Partidului Democrat american. Dar aici intrăm într-o discuție amplă: e vorba, pe de o parte, de originarea comună a liberalismului și socialismului, inclusiv a celui marxist, în proiectul modernizator laic, raționalist și criticist al Luminilor. Pe de altă parte, de evoluția post-Războiul Rece a stîngii occidentale, în context postindustrial și consumist. Stînga postmodernă seamănă tot mai puțin cu „vechea stîngă” socialistă sau comunistă (nu discut acum variantele de comunism din perioada Războiului Rece, nici raporturile dintre stînga marxistă, marxist-leninistă și cea nemarxistă, anarhistă, marxist-revizionistă, neo- și postmarxistă, tiersmondistă și anticolonială ș.a.m.d.). Paradoxal sau nu, noua stîngă occidentală are un caracter marcat tehno-elitist, multicultural, ecologic și middle class, în vreme ce dreapta conservator-populistă, suveranistă și religioasă, preia cauza „perdanților globalizării”, inclusiv proletariatului abandonat de cea dintîi. În sfîrșit, faptul că dintre intelectualii mai mult sau mai puțin de stînga ai României postdecembriste unii – cei mai vîrstnici, reprezentanți ai generației destalinizării – au fost asociați „neocomunismului etatic” sau „iliescian” al liniei FSN-FDSN-PDSR-PSD, iar alții – cei mai tineri, inclusiv milenialii – globalismului neoliberal și corporatist de tip USR, spune ceva despre noile forme de marginalizare. În primul caz, stînga a fost subordonată conservatorismului naționalist, iar în al doilea – neoliberalismului globalist. Despre DEMOS nu pot  spune decît că a fost un club intelectual exclusivist cu veleități de partid, dar căreia i-a lipsit exact… demosul; o „plantă exotică” imatură, de nișă, pentru care societatea e mai mult o ficțiune livrescă. Din păcate, intelectualitatea autohtonă de stînga nu și-a găsit încă un vehicul politic relevant electoral, capabil să-i cupleze exigențele ideologice cu nevoile și particularitățile societății românești pe care-ar trebui să o reprezinte.  

Conf. univ. dr. habil. Emanuel Copilaș

Nu înțeleg ce înțelegeți prin „exprimarea nefastă a curentului marxist”; de asemenea, marxismul nu este nici pe departe prima doctrină în cadrul căreia au fost exprimate idei progresiste: avem aici sectele revoluției franceze, mai ales iacobinii și gruparea din jurul lui Grachus Babeuf („societatea egalilor), „socialismul utopic” al lui Saint-Simon și Fourier, etc. Marxismul oferă doar o nouă forță și coerență autointitulată „științifică” ideilor anticapitaliste relativ difuze și eclectice din prima jumătate a secolului XIX.

Setul de întrebări conținute în al doilea paragraf este foarte interesant, și foarte dezbătut deopotrivă. România a fost subdezvoltată până la jumătatea secolului XX, când a devenit o țară în curs de dezvoltare. Astăzi putem afirma că suntem o țară relativ dezvoltată, la marginea și pentru beneficiul capitalismului european (preponderent german). Utilizând schema interpretativă a lui Immanuel Wallerstein, România a migrat, în ultimul secol, din cadrul periferiei înspre semiperiferie, ajungând finalmente la marginea unui centru de care este, inevitabil, dependentă economic și geopolitic.

România, o țară agrară subdezvoltată (aproximativ 80% din populație era alcătuită din țărani în 1945), nu avea o bază socială și profesională suficient de largă pentru a da naștere unor mișcări și partide relevante de stânga, cum s-a întâmplat de exemplu în Cehoslovacia, stat foarte urbanizat, cu o tradiție industrială și sindicalistă puternică. Critica socială interbelică, atât cât a fost ea, a fost exprimată de PNȚ, un partid care seamănă destul de mult cu PSD-ul contemporan, dacă facem abstracție de clasa rurală: un conservatorism anti-oligarhic (PȚ), care devine apoi un conservatorism non-oligarhic (PNȚ) și finalmente, după apropierea nefericită de mișcarea legionară, PNȚ fiind dublat oricum de un naționalism profund cu accente rurale care facilita această apropiere – un partid efectiv reacționar, mai ales după 23 august 1944 și întregul proces de radicalizare a vieții politice care i-a urmat.

Sigur, alte state est-europene masiv rurale cum ar fi Ungaria, Bulgaria sau, până la un punct, Iugoslavia – au avut mișcări de stânga mai pronunțate. De ce România face notă discordantă cu celelalte state est-europene din acest punct de vedere? Pentru că Ungaria se afla sub influența culturală a Imperiului Austro-Ungar, Viena fiind, în secolul XIX, o pepinieră foarte fecundă pentru psihanaliză, „austro-marxism” și alte curente de filosofie politică. Bulgaria avea o relație privilegiată cu Rusia țaristă și ulterior cu Uniunea Sovietică, importând ideile politice la modă în Moscova; în sfârșit, teritoriile care vor deveni în 1918 Iugoslavia erau și ele sub influență austro-ungară și italiană, unde iarăși avem o gândire de stânga foarte fecundă, exponentul principal al acesteia fiind desigur Antonio Gramsci. Influența austro-ungară în România se petrece doar la nivelul Transilvaniei și a Banatului, provincii ale acestui imperiu aflate oricum la periferia sa și supuse oarecum ai puțin influenței culturale iradiind de la centru; în Moldova, Țara Românească și Dobrogea, ideile de stânga sunt foarte anemice, datorită motivelor mai sus expuse.

Acest handicap „cultural” s-a făcut simțit și în perioada comunistă. România nu a avut o intelighenție de stânga bine articulată. În plus, comunismul a fost impus în România unei societăți extrem de refractare acestui curent, unei societăți religioase, țărăniste și naționaliste în marea ei majoritate. Cel mai mic partid comunist european de după 1945 este însărcinat cu guvernarea unei astfel de societăți; evident, rezultatul este un autoritarism și un dirijism pe măsură, fără de care PCR, la care Moscova se uita destul de mefient, nu ar fi reușit să se mențină la putere. Pentru a atenua lipsa de popularitate cu care se confrunta, PCR apelează frecvent la o retorică naționalistă și oferă privilegii materiale considerabile intelectualilor care devin astfel de stânga din pur oportunism, colaborând cu un regim politic aflat tot mai departe de idealurile politice progresiste. Or, intelectualii de stânga se „formează” criticând puterea, oricare ar fi ea: de jos în sus deci, nu invers, de sus în jos. Astfel de intelectuali nu aveau deci de ce să țină partea muncitorilor abuzați și umiliți de regimul comunist în anii 1980, preferând să-și vadă de privilegiile derivate din statutul de întreținuți ai regimului. Or, în alte state comuniste ca Cehoslovacia, Polonia, RDG sau Iugoslavia, intelectualii realmente de stânga i-au apărat pe muncitori în fața abuzurilor propriilor guverne, făcând astfel posibile mișcări disidente ca sindicatul Solidaritatea în Polonia sau Charta 77 în Cehoslovacia (vezi aici lucrarea lui Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society. Politcal Stagnation and Simulated Change, tradusă recent în limba română). 

Comunismul transformă însă structura de clasă a României și, pentru prima dată în istoria acestei țări, la începutul anilor 1980, populația urbană o depășește pe cea rurală. Motiv pentru care, după 1989, un partid ca PNȚCD-ul, după o explozie de popularitate inițială, s-a evaporat pur și simplu de pe scena politică.

După 1989, mai ales în anii 1990, stânga este în vrie peste tot în lume, în special în Europa de Est, unde experimentele socialismului de stat au eșuat în cele din urmă zgomotos, după ce au pus în practică dictaturi ale dezvoltării cu rezultate ambivalente. România nu face desigur excepție de la această tendință. Iar aici aș pune întrebarea dumneavoastră într-o bifurcație: politic, prin intermediul PSD, stânga românească nu este deloc irelevantă, chiar dacă ideologic PSD-ul e mai degrabă un partid conservator și naționalist atent la inegalitățile sociale, pe care le exploatează pentru a capitaliza politic în primul rând, și de abia în al doilea rând pentru a le surmonta pe cât posibil; aici aș aduce în prim plan din nou paralela cu PNȚ-ul interbelic. Intelectual apoi, stânga românească este (încă) fragilă, inconsistentă și fragmentată deoarece niciodată în istoria modernă a României nu a fost altfel.

Valer Simion Cosma, istoric și antropolog, președinte al Centrului pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, cercetător la Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău  

Nu m-aș hazarda să vorbesc prea mult despre intelectualitatea de stânga din prima jumătate a secolului al XX-lea și impactul acesteia, fiind un subiect pe care nu am suficiente lecturi și cunoștințe ca să mă pot pronunța. Pot zice doar că cred că are legătură, într-o măsură destul de mare, cu caracterul profund agrar al societății românești și cu rata foarte scăzută de școlarizare a populației. Cât despre perioada postcomunistă, cred că absența sau mai degrabă prezența discretă și lipsită de impact public a unei mișcări de stânga are de-a face cu hegemonia discursurilor anticomuniste în mediile intelectuale și academice. Fie că vorbim de anticomunist naționalist, religios sau mai puțin religios, fie de anticomunismul liberal și centrist, acestea au acaparat spațiul public și au reușit în trei decenii să instituie o serie de locuri comune și idei de-a gata care țin loc de judecăți informate și nuanțate, de examinări critice nedogmatice ale trecutului comunist și ale ideilor de stânga, comuniste sau necomuniste. Mediul academic și mediul cultural într-o mare măsură sunt captive ideologiilor dominante – în cazul de față, liberalismul anticomunist – și dominate de un anumit tip de cumințenie și conformism, datând din interbelic. Poate chiar dinainte. Nu avem o tradiție solidă a disidenței intelectuale în spațiul românesc, a asumării unor poziții politice care pot dăuna carierei sau care pot atrage vreun stigmat. Asta s-a văzut și în perioada comunistă. La noi se rezistă prin cultură, prin gesturi mărunte și prin intransigențe morale afișate public după ce trece greul. Deși se vorbește mult despre demnitate și curaj în spațiul public autohton, sunt foarte puțini cei care îndrăznesc să asume public convingeri și poziționări care le-ar putea aduce neplăceri și șicane, fie și doar la nivel de imagine publică. 

Totuși, în ultimul deceniu, cred că a devenit tot mai vizibilă o stângă intelectuală și artistică destul de variată și vocală, chiar dacă fără un impact semnificativ la nivelul general al societății. Îndrăznesc să zic că stânga intelectuală și artistică, câtă e și cum e cu toate fracturile sale, e mult mai consistentă și relevantă pentru ceea ce înseamnă cultura românească actuală. În ultimii ani, în teatru, literatură, filosofie și științe sociale au ieșit în prim-plan voci intelectuale și artistice care au depășit zona undergroundului și s-au impus ca nume de referință în domeniile lor, cu stigmatul și excentricitatea aferente orientării lor politice. 

Sorin Cucerai, publicist

Mai întâi niște precizări: marxismul, generic vorbind, nu poate fi considerat un curent ideologic/doctrinar/politic nefast. Marxism-leninismul și alte curente marxiste autoritare/anti-democratice (troțkismul, de exemplu, sau maoismul), da, cu certitudine pot fi considerate nefaste – dar marxismul în general, nu.

În al doilea rând, e o greșeală să reducem stânga la socialism, socialismul la marxism și marxismul la marxism-leninism. Există versiuni nesocialiste ale stângii (bunăoară unele versiuni de liberalism, diferitele mișcări ecologiste sau curentele anarhiste), după cum, în interiorul socialismului, există și versiuni nemarxiste.

Acum, revenind la întrebare (de ce în România nu a fost posibilă vreodată coagularea unei mișcări de stânga?), răspunsul e relativ simplu dacă restrângem stânga la socialism. Socialismul, generic vorbind (adică incluzând și curentele marxiste și cele nemarxiste), e o doctrină specifică lumii industriale, centrată pe muncitorii industriali și pe drepturile lor.

În perioada antebelică și în cea interbelică, România a fost o țară slab industrializată, așa încât o mișcare socialistă puternică era dificil, dacă nu chiar imposibil de creat: nu existau suficienți muncitori industriali care, organizați într-un fel sau altul, să genereze suficientă influență politică.

În perioada post-comunistă, mai ales după 2000, România a devenit o țară post-industrială, așa încât muncitorii industriali au devenit vetuști – și, ca atare, versiunile propriu-zise de socialism au devenit caduce. 

Cu alte cuvinte, fereastra de oportunitate pentru socialism, ca mișcare a muncitorilor industriali, nu a existat niciodată în România – așa cum a existat, de exemplu, în țările europene puternic industrializate.

Dacă lărgim sfera stângii dincolo de socialism, inexistența în România a unor curente influente de stânga se explică, după părerea mea, prin deficitul cronic de democrație și prin precaritatea culturii politice democratice de la noi. Instinctele politice ale elitei, dar și ale corpului electoral, sunt preponderent autoritare, nu democratice – și așa au fost de la înființarea statului român și până azi. Iar stânga (în sens larg) înflorește doar în democrații.

În România va exista o stângă în sens larg doar atunci când instinctele elitei politice, ale intelectualilor și ale corpului electoral în general vor deveni preponderent democratice. Cu alte cuvinte, ca să putem avea o stângă relevantă, va trebui ca în prealabil să construim o democrație solidă și o cultură democratică propriu-zisă.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Iași

Întârzierea istorică a spațiului de limbă română este bine cunoscută, s-a discutat îndelung asupra acestei realități. Inclusiv receptarea ideilor moderne s-a produs cu o oarecare întârziere aici. Însă nu atât circulația ideilor a fost problema, cât aderența la acestea.

Fourierismul a găsit aderenți în anii 1830 în Valahia, însă fără mari influențe în timp. Socialiștii din a doua jumătate a secolului XIX – de inspirație franceză și rusă, inițial, germană mai apoi – au avut ceva mai mult succes, ei reușind să stabilească o continuitate ideatică și apoi organizațională. Această mișcare socialistă a fost în primul rând una intelectuală, treptat extinzându-se și în mediile muncitorești, pe care pretindea că le reprezintă. Socialiștii propriu-ziși au fost văzuți în România anilor 1880-1900 mai degrabă ca produse exotice, idealiști sau, dimpotrivă, agitatori periculoși. 

Însă mișcarea de stânga a fost mult mai extinsă, nu toți exponenții acesteia folosind termenul de socialism. Spre exemplu, poporaniștii datorau enorm narodnicismului rus, așadar unui curent al stângii nemarxiste. Influența lor intelectuală în societatea românească în primele decenii ale secolului XX a fost extrem de importantă. Cercul care a dat naștere revistei Viața Românească nu era neglijat nici în epocă, nu poate fi scos nici din istoria literară sau din istoria ideilor în România modernă. Mai mult chiar, ideile dezbătute aici au avut o influență inclusiv în coagularea politică a unui curent politic major, țărănismul. 

Partidul Țărănesc a fost un partid de stânga în mod explicit, un partid agrarian, desigur, însă în mod clar de stânga. Inclusiv după fuziunea PȚ cu Partidul Național Român, așadar cu ardelenii care aveau un trecut de militantism național, formațiunea rezultată – Partidul Național Țărănesc – a avut o componentă majoră de stânga. Mulți dintre intelectualii români de stânga simpatizau, votau sau erau chiar activiști ai PNȚ. Universitățile aveau un solid corp profesoral cu simpatii de stânga. La Universitatea din Iași, spre exemplu, profesorii de stânga erau majoritari. Asta în pofida imaginii deformate pe care o regăsești în aprecieri grăbite, că atât profesorii, cât și studenții erau mai ales de extremă dreapta. Nu cei mai zgomotoși, nu cei mai violenți erau și cei mai numeroși.

Curentul socialist care era inspirat de cel principal european – mă refer la social-democrație – a avut o șansă în România primilor ani interbelici. Însă mai ales apariția curentului radical bolșevic/comunist a afectat major social-democrația. Pe de o parte aceasta a fost subminată din interior de către radicali, iar pe de altă parte a fost suspectată de instituțiile statului de inspirație naționalist-autoritară. Trebuie să adăugăm, desigur, și concurența țărănismului. Ideile socialiste exprimate de diferitele grupuscule social-democrate au avut aderenți în unele cercuri intelectuale, între artiști, între moderniști, desigur, însă departe de a ocupa scena principală.

Postcomunismul este mai complicat decât pare. Ideile de stânga au existat și au fost extrem de influente în societatea românească după căderea regimului comunist. Nici nu putea fi altfel. Era vorba de o mixtură, produs al perioadei anterioare, în mod explicit de național-comunism. Nu e inutil de precizat că acest construct ideologic nu a fost specific doar României, el întâlnindu-se și în alte spații care au cunoscut regimuri totalitare marxist-leniniste.

Intelectualii care în mod implicit sau explicit au aderat la ideile de stânga după 1989 au avut și au poziții de putere importante în universități, Academie, institute, reviste, diverse instituții administrative, ministere, direcții centrale, județene, municipale etc. Au avut chiar poziții în partide, mai ales în Partidul Social-Democrat, Partidul România Mare, Partidul Unității Naționale Române, Partidul Socialist al Muncii. Așadar, mulți intelectuali declarați de stânga au deținut și dețin poziții de putere, de prestigiu, au fost puternic branșați la resursele publice, au decis, au avut și au responsabilități pentru ceea ce s-a făcut sau nu.

Nu pot să nu menționez că în postcomunism s-au născut și afirmat și alte curente de stânga, cel mai adesea bazate pe amiciții mai mult sau mai puțin informale, în jurul unor cercuri de discuții, platforme media etc. Aceste grupuri sunt autonome, uneori pe poziții ireconciliabile. Influența lor pare însă limitată la anumite spații urbane și la segmente ale populației tinere.

Ceea ce au avut și au în comun multe dintre curentele de stânga –  național-comuniste sau socialiste – mi se pare a fi tendința permanentă de a deplânge răul făcut de „ceilalți”, adică de dreapta, liberalism sau „neoliberalism”, țărănism mai înainte etc. Rezerva de etichete pentru desemnarea adversarilor ideologici este inepuizabilă

Conf. dr. Florea Ioncioaia, Universitatea „Alexandru-Ioan Cuza, Iași

Influența intelectuală a unei ideologii este dată de măsura în care aceasta poate induce un imaginar al schimbării sociale: așteptări, fantasme, viziuni despre lumea ideală, revanșe istorice etc. În cazul de față, mi se pare că socialismul românesc, chiar și în versiunea sa necomunistă, a suferit o evidentă inadecvare: era internaționalist atunci când ar fi trebuit să fie „naționalist”, era (este) etatist și colectivist atunci când ar trebui să fie liberal și cosmopolit. În același timp, privită la scară istorică, această inadecvare, oricum relativă, nu trebuie văzută ca o dramă. De fapt, aș judeca „prestația” stângii în raport cu cele două roluri pe care le joacă stânga peste tot:  de critic al „sistemului”, contra-putere, indiferent care ar fi acesta, și de „dreamer”, care întreține acea înclinație utopică a societății, idealismul colectiv și experimentalismul. În acest caz, eșecul este mai curând fericit. De altfel, marile sale idei (secularism, universalism, egalitate, încrederea în știință etc.),  au devenit bunuri comune și la noi ca în mai toate țările civilizate. 

Relația dintre subdezvoltare și mișcarea de stânga nu trebuie văzută de aceea ca fiind una de cauzalitate. Subdezvoltarea nu cere ideologii corective, după cum stânga nu produce în general o bună schemă de dezvoltare, cel puțin la nivel macro. Compasionalismul, justiția socială, redistribuția etatică nu duc în general la creșterea prosperității generale, cel puțin în absența unor instituții publice solide și a unei economii mature. Prin anii treizeci ai secolului XIX, atunci când un tânăr care studiase câte ceva (matematici, mai ales) la München și Paris, prins de flama fourieristă, se întoarce în țară, el propune fourierismul ca o schemă macro (o „soluție”, spune el, pentru problema de atunci a României, în speță lipsa de rentabilitate a agriculturii), ceea ce de fapt era cel mult una micro, cu caracter experimental, corectiv. 

În această privință, stângii românești îi lipsește un gradient local (viață urbană, activități industriale extinse, bogăție socială, cultură asociativă). Îi lipsește de asemenea și suportul unui epos fondator, care să implice revendicarea de la un gest eroic național, asumat spontan de întreaga  comunitate. Putea fi atitudinea față de răscoalele din 1907, o criză pe care ziarul „Adevărul” și socialiștii au speculat-o destul de mult, dar care până la urmă nu le-a adus mari beneficii, din motive pe care nu le mai evoc aici. În fine, stânga românească n-a avut nici un partid politic puternic care să oficieze ca „birou de cadre” pentru intelectualii partidului așa cum va face Junimea și apoi PNL sub I.I.C. Brătianu. Astfel că, stânga a fost lipsită mult timp de o structură de suport instituțional precum Academia, Universitatea sau ambasadele.

Chiar și așa, curentul creat la Iași în jurul revistei „Contemporanul” în deceniul al nouălea al secolului XIX, apoi mișcarea din jurul revistei „Viața Românească”, poporanismul în general au fost destul de influente intelectual. Între cele două războaie, tinerii din mișcarea avangardistă, apoi cei grupați în jurul publicațiilor trustului „Adevărul” ori „Gazeta” erau nu doar foarte imaginativi ci și cât se poate de vizibili în viața publică. De asemenea, în cercurile universitare, stânga a fost destul de solid implantată. La Iași, de exemplu, încă de la finele secolului XIX, la facultățile de Științe și Medicină, profesorii de stânga (aici în sensul convingerilor seculariste, socialiste, științifice) sunt dominanți, pentru ca în perioada interbelică, Facultatea de Litere să urmeze îndeaproape. De la Facultatea de Litere provine rectorul Traian Bratu, ca și Petre Andrei sau Mihail Ralea, oameni de stânga. De altfel, în anii treizeci, a fi democrat însemna să fii de stânga.  

Cât privește experiența de după 1989, lucrurile nu sunt atât de diferite, în ciuda faptului că stânga ar fi putut beneficia de sprijinul unui partid politic aparent de factură socialistă. Ba chiar tocmai această posibilă apropiere s-ar putea să fi jucat un rol de balast ținând cont de caracterul toxic al un asemenea proximități, dorite sau nu. Problema majoră îmi pare aceea că stânga n-a reușit să se rupă clar de orice formă de simpatie față de vechiul regim totalitar.

Prof. univ. dr. habil. Florin Müller, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Consider că, dimpotrivă, în România a existat o mișcare intelectuală și politică de stânga, cu un impact destul de puternic pentru condițiile din România de dinainte de primul război mondial. Trebuie ținut cont de faptul că ”piața de idei” a fost dominată, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de curentul junimist-conservator. Acesta era cel care conferea prestigiu în lumea culturală și care, prin Titu Maiorescu, a reușit să construiască și să domine infrastructura universitară din Vechiul Regat. Dar aceasta nu înseamnă că o stângă intelectuală nu exista printr-o ”sferă publică” ce cuprindea curente de la liberalismul de tipul lui C. A. Rosetti la poporanismul lui Constantin Stere și marxismul lui Constantin Dobrogeanu Gherea. ”Viața Românească”, la rândul ei, a concentrat punctele de vedere poporaniste ale lui Stere contrapuse celor socialiste. Neoiobăgia lui Constantin Dobrogeanu Gherea, publicată în 1910, a produs o puternică dezbatere în ultimii ani de dinainte de primul război. Principiile ”artei cu tendință” ale lui C. Dobrogeanu Gherea s-au aflat în contradicție cu cele ale ”artei pentru artă” ale lui Titu Maiorescu. Mă refer acum strict la perioada de dinainte de 1918, căci, după Război, gândirea socială sau chiar teoria istoriei s-au conturat puternic prin scrierile lui Henri Stahl sau Andrei Oțetea. Nu trebuie omis în niciun caz Lucrețiu Pătrășcanu, care a scris o lucrare de doctorat despre reforma agrară, iar în anii celui de-al doilea război mondial, în domiciliul obligatoriu de la Poiana-Țapului, militantul comunist a elaborat două lucrări esențiale, Sub trei dictaturi și Curente și tendințe în filozofia românească. Este adevărat că stânga intelectuală (ca și cea politică) a fost concentrată mai mult pe problematica strict socială, pe depășirea marginalității sociale a muncitorimii și țărănimii, pe eradicarea problemelor reale ale pauperității sociale, în timp ce gândirea de dreapta era concentrată mai mult pe acelea reprezentate de consolidarea statului și a națiunii. Problematica socială nu a reprezentat însă monopolul stângii, dar, în mare, polaritatea ideologică a distribuit în sensul arătat de mine temele de interes public. Consider că esențială este o definire mai riguroasă a ”dreptei” și a ”stângii” pentru a evita distorsiuni în înțelegerea acestora; pentru a fi mai exact, precizez că ”dreapta” și ”stânga” sunt noțiuni/concepte/sintagme destul de laxe, iar eforturile de precizare epistemică au mai mult o utilitate scolastică, în sensul propriu, adică de școală, pentru lămurirea celor mai puțin versați în istoria ideilor politice și sociale. După 1989, în mod numai aparent nu a existat ”o mișcare socială de stânga”. Ea a existat sub forma încercării de ruptură a regimului comunist de sindromul extremei stângi. Partidul și regimul comunist au fost foarte îndepărtate, în anii 70-80 de stânga occidentală și chiar de cea est-europeană, fără a fi prin aceasta un regim naționalist, ”național-comunist”, ”național-socialist”. Ultimele calificative sunt, în realitate, epitete ornante fără o funcție epistemică reală. A existat și trebuie să existe o mișcare de stânga, dar ea este fagocitată de noul tip de conflict de clasă. Mă gândeam, în anii formării mele intelectuale, cu o ușoară ironie, că ”lupta de clasă” este un concept revolut al preistoriei comunismului, al anilor ”comunismului de război”; astăzi ”lupta de clasă” a reapărut sub forma camuflării ostilității dintre capital și muncă în conflictul între un tip de muncă, cea desfășurată în sectorul privat, și cea din sectorul public. Grupuri intelectuale de stânga există astăzi în România, unele mult prea experimentaliste pentru gustul meu. Cu realizări apreciabile, dublate și de promovarea unor produse mai inconsistente, se distinge editura Tact, din Cluj-Napoca. 

Prof. dr. Liviu Neagoe, istoric

Stânga, cu amestecul ei de progresism și umanism, cu tentația egalitară și preocuparea pentru soarta celor mulți și obidiți, nu avea cum să nu fascineze intelectualii la începutul unui secol marcat de adânci clivaje economice, sociale și politice. În Europa, stânga milita pentru schimbarea societății, în România stânga avea rădăcini în narodnicismul rus și purta stigmatul bolșevismului.  

La începutul secolului XX, România nu avea o clasă de mijloc – o burghezie și un proletariat puternic individualizate – capabile să producă o mișcare de stânga. Spectrul politic era dominat de conservatori, fideli vechiului regim, și liberali, adepți ai protecționismului economic și ai politicii “prin noi înșine”. Socialismul, populismul și social-democrația erau cu totul marginale, niște plante exotice ale unui marxism revolut.

Imediat după Primul Război Mondial, o mulțime de noi partide au acaparat spectrul politic odată cu dispariția Partidului Conservator și reorganizarea Partidului Național Liberal. În 1924 Partidul Comunist a fost scos în afara legii deoarece programul său, care făcea referire la “obținerea autodeterminării unor provincii”, a fost considerat un atentat la suveranitatea statului român. 

Revenirea la conducerea țării a comuniștilor în 1944 a deturnat iremediabil cursul istoric al României. După 1989 stânga a fost asociată cu comunismul iar după tumultuoasa perioadă a tranziției ceea ce ar fi putut fi o mișcare de stânga s-a refugiat în catedrele universitare și pe rețelele de socializare. 

S-a scris atât de mult despre interbelic și despre avatarurile politice ale “tinerei generații” încât apare firească întrebarea: de ce nu a existat un interes intelectual și pentru studierea istorică a stângii românești?

Prof.univ.dr. Gheorghe Onișoru

România era, la începutul secolului XX, un stat care aspira nu doar la realizarea idealului național, dar și la o veritabilă modernizare. Lipsa unui partid de stânga puternic, în noile condiții create de Marea Unire, își găsesțe cea mai plauzibilă explicație în structura socială, 81% din populație trăind în mediul rural, dar și în teama față de puternicul vecin de la Răsărit care edifica un sistem de tip comunist. Scoaterea Partidului Comunist din România în afara legii după evenimentele cunoscute din 1924 nu a făcut decât să izoleze formațiunea de electorat. În plus, discursul populist va fi asimilat – cu rezultate notabile la alegerile din 1937 – de către extrema dreaptă, legionarii exploatând mai bine realitățile României interbelice.

În aceste condiții am asistat la un fel oarecum curios, anume al „migrării” intelectualilor cu vederi de stânga către liberalii (cel mai celebrul fiind cazul generoșilor din 1899) sau către regele Carol II după 1930. Pentru un singur exemplu poate fi văzut cazul Mihail Ralea.

După 1990, îndepărtarea intelectualilor de curentul de stânga se explică în primul rând prin experiența nefastă a dictaturii comuniste, astfel încât aceștia au sprijinit în primul mișcările politice de centru-dreapta. Mai mult, este notoriu faptul că nici Partidul Social Democrat nu a găsit soluții pentru recuperarea acestora, iar un paradox l-a reprezentat guvernul Adrian Năstase (2000-2004), el însuși un intelectual, dar care a guvernat ca un adevărat liberal.

Astăzi, criza prin care trece stânga, care a pierdut președinția, guvernul și majoritatea în Parlament, poate fi una care ar putea conduce la o revigorare și coagulare a intelectualilor în jurul ei, cu singura condiție ca aceștia să găsească un partid cu adevărat dornic de a participa la modernizarea societății, având un leadership credibil. Deocamdată, în martie 2021, nu vedem nici un semnal în acest sens.

Ovidiu Raețchi, istoric

Valorile de dreapta se cultivă, prin educație, în primii ani de viață. Cei „șapte ani de acasă” sunt anii unor valori de dreapta. Valorile stângii sunt mai complicate, mai abstracte. La ele ai acces, în mod normal, în anii facultății. (Asta nu înseamnă că sunt în vreun fel superioare. Poate dimpotrivă: ceea ce e complicat poate ascunde o echilibristică intelectuală chinuită, nenaturală.) Nu degeaba vorbesc conservatorii americani despre „elitism” la adresa stângii din Statele Unite ale Americii. Valorile stângii americane – concentrată în New York și în orașele de coastă din Estul american, care sunt mari centre universitare – sunt unele dezvoltate în facultăți și zone academice.

Estul european, cu excepția Rusiei, nu avea în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX infrastructura urbană și universitară necesară pentru o stângă solidă. Polonia, România, Ucraina, statele din Balcani au fost conservatoare, creștine, mai deschise mai degrabă spre fascism decât spre marxism. Rusia a beneficiat de o pătură de intelectuali care au putut studia marxismul și care au găsit o soluție de a îl vulgariza pentru a putea fi folosit în bătălia politică. Marxismul, care este o pseudo-știință plină de erori, a fost redus la câteva principii false și populiste de Lenin, devenind rapid un produs de export ideologic care nu făcea decât să servească interesele expansionismului sovietic. Iar țările conservatoare din Est, între care și România, respingeau din două motive vulgarizarea doctrinară bolșevică: în primul rând pentru că era socialistă (anti-creștină, anti-națională) și în al doilea rând pentru că nu făcea decât să continue tradiția expansionistă a Rusiei. Pe care Polonia sau România o cunoșteau prea bine.

Costi Rogozanu, jurnalist

E superficial să privești societățile și modelele intelectuale în perfectă sincronie. Adică, dacă e puternică stânga în Germania la începutul secolului XX, să te întrebi nervos de ce nu ai stângă puternică și în România. Condiții materiale, sociale diferite, ăsta e răspunsul invariabil.

Totuși, mai e ceva. Noi avem o tradiție de stânga intelectuală serioasă. Problema e a acelora care o tot șterg din manuale, o caricaturizează, o bagatelizează. N-am înțeles niciodată țâfna și complexele de superioritate ale criticilor literari față de Dobrogeanu-Gherea. Apoi, nu înțeleg de ce sunt dezideologizați critici precum Garabet Ibrăileanu, e adevărat de partea mai liberală a chestiunii, dar totuși, cu multe poziții și mai ales cu o revistă ca „Viața românească” din care poți desprinde nenumărate poziții măcar social-democrate ca la carte. De ce sunt bine prespălați avangardiștii de lupta lor antifascistă? De ce e mai tare Manolescu decât Crohmălniceanu? Sunt amândoi critici postbelici importanți, dar Crohmălniceanu e văzut ca păcătos comunist, deși multe dintre textele sale sunt mai puțin datate decât cele ale generațiilor care i-au urmat. De ce nu e citat cum ar merita un intelectual comunist precum Lucrețiu Pătrășcanu atunci când se tot scriu doctorate și studii pe bandă rulantă despre formele de extremă dreaptă din interbelic? Este autorul unora dintre cele mai percutante analize sau pamflete antifasciste, cum să îl ignori? Pentru că preferăm tot variante soft, uneori invenții de-a dreptul despre o „normalitate liberală” care ar fi luptat cu „anormalitățile extremelor”.

De ce nu a existat stânga după 89? Asta e cea mai amuzantă parte a întrebării. Pentru că nu trebuia să existe, se „sfârșise istoria” și totul trebuia să fie liberal, global și frumos. Câte fonduri europene, câte fonduri guvernamentale, câte burse academice, câte încurajări din banul public în general au mers către abordări de stânga? Cu mici excepții, mai nimic. Cum să se dezvolte stânga într-o competiție intelectual-oportunistă a lui „cine e cel mai anticomunist din parcare”? Când mâna de lucru ieftină e principalul atu al unei economii, ideea e tocmai să bagi toate problemele muncitorilor sub preș. De fapt, să bagi muncitorii cu totul sub un preș. Dacă citești istoria intelectuală a țării din ultimii 30 de ani, ai zice că vreo câteva sute de burjui și mic-burghezi și-au petrecut timpul sufocându-se în imperfecțiunile unui capitalism pe care îl doreau perfect. S-au văicărit degeaba. Capitalismul a mers blanao, ca la periferie, fără filtre culturale și civice. Iar stânga, atâta cât a fost sau este, mică și slăbănoagă, are măcar privilegiul de a dormi liniștită, că nu a tăcut ca proasta într-o epocă de mari abuzuri.

Ioan Stanomir, scriitor

Istoria intelectuală a stângii românești rămâne să fie scrisă, spre a elimina clișeele și excesele hagiografice definitorii pentru intervalul comunist. În căutarea unei tradiții care să îi confere legitimitate, regimul de după 6 martie 1945 a încercat să confecționeze o linie de luptă și de reflecție, pornind de la principiul, prin excelență totalitar, al mistificării și manipulării.

Dincolo de acest strat al dogmelor și al tezelor de partid se află nivelul unei evoluții complicate și sinuoase. În cele din urmă, originile stângii românești, în Principate cel puțin, urcă până la episodul socialismului utopic și evanghelizant localizabil în anii pașoptiști și în cei ai exilului care urmează revoluției: în mediile liberalilor radicali rosettiști, republicanismul vizionar se întâlnește cu ecourile egalitarismului social. Pătrunderea materialismului istoric, cu ramificațiile sale marxiste, permite cristalizarea stângii românești în ipostazele sale clasice și, probabil, cele mai influente ideologic. Există, între 1880 și 1920, un interval de efervescență intelectuală legat de acțiunea unor reviste și a unor figuri canonice, de la Gherea la Stere și Ibrăileanu. Ca și în cazul spațiului rus, dilema este legată de opțiunea strategică realistă în cazul unei societăți periferice lipsite de proletariat: confruntarea dintre narodnicism și marxism conduce, prin Stere și poporanism, la victoria primei direcții. De aici, îndrumarea stângii moderate mai degrabă către agrarianism, refuzând mistica comunistă.

Social-democrația din Vechiul Regat, slăbită de scindarea provocată de comuniști rămâne, în anii de până la 1938, marginală politic. Ea posedă prin Șerban Voinea și Lothar Rădăceanu voci remarcabile, dar nimic mai mult. Cazul din Transilvania și Banat are o altă dinamică, datorată naturii eterogene a muncitorilor și înrădăcinării de dinainte de anul 1918.

Cât despre post-comunism, se poate afirma că există, deja, o stângă radicală activă în mediul online, dar lipsită de o tracțiune politică majoră, deocamdată. Eșecul „Demos” face parte din această istorie, dar cei care se identifică cu noua dogmă progresistă sunt cu mult mai numeroși și vocali decât am fi tentați să credem, la o vedere superficială. Pentru mulți dintre progresiștii români, nu marxismul contează ca sursă de influență, ci surogatul de cunoaștere oferit de postările influencerilor de pe facebook. Precaritatea intelectuală este suplinită prin agresivitatea misionară.