Un spectacol al inadecvării. Așa aș rezuma experiența urmăririi reprezentației Marjorie Prime din cadrul Festivalului Buzău Iubește Teatrul 2019. Radu Iacoban a ales să monteze textul scris de Jordan Harrison la Iași, viziunea lui regizorală fiind orientată spre o sală mică de teatru, una de tip studio. Mi-am dat seama de acest lucru încă de la intrarea în sala Teatrului George Ciprian din Buzău, rareori mi-a fost dat să văd o mai mare nepotrivire între scenă (așa cum arăta ea, la acel moment) și sală. În 2018 el a montat Cântăreața cheală la Brăila și Tatăl la Arad, ambele gândite tot pentru săli mici, de tip studio. Iar Marjorie Prime mai are ceva în comun cu Tatăl, în afară de maniera de plasare scenică a subiectului – personajul central este bolnav incurabil și din ce în ce mai dependent de grija celorlalți.
E interesant să observi cum regizorul face o descompunere a involuției personajului (din toate punctele de vedere) dar pornind din pucnte diferite și insistând pe aspecte diferite. Nu e de mirare, dacă ne gândim că Tatăl e un el, iar Marjorie e o ea; modul de raportare la boală (ca factor involutiv distinct) diferă și în funcție de datul biologic (pe care ni-l asumăm sau nu, depinde de la caz la caz) – sexualitatea. Fără doar și poate există și pot fi aduse în discuție o mulține de alți factori secundari, care influențează major evoluția bolii și a relațiilor dintre bolnav și celelalte personaje: cultura din care face parte individul, nivelul de pregătire, studiile, rezistența la schimbare, existența suportului afectiv și psiho-social din partea anturajului etc. În Tatăl toate aceste interdependențe sunt mult mai bine puse în evidență, pe când în Marjorie Prime accentul cade aproape exclusiv pe internalizarea și asumarea schimbării/degradării fizice de către subiectul însuși, adică de către Marjorie. O femeie a cărei vârstă este incertă, dar ghicești că e la limita dintre maturitate și senectute, care a fost destul de independentă în prima parte a vieții ei și care s-a iubit pe ea însăși destul de mult, până la limita egocentrismului. Așa se face că Marjorie își dorește recuperarea trecutului, dar în același timp nu poate accepta să-și piardă feminitatea. Fiica și soțul acesteia aduc în viața ei prezentă, marcată de marile absențe și lacune ale memoriei (inclusiv cea afectivă) un Walter care trebuie să învețe să devină primul soț al lui Marjorie. Adică să capete trăsăturile acestuia, dar nu doar atât, ci să rememoreze împreună cu Marjorie întâmplări așa-zis comune. E aici o fentare, un tertip la care apelează mulți dintre aparținătorii unui bolnav de Alzheimer, dar care prost dirijat sau scăpat de sub control poate produce foarte mult rău. Și nu e deloc de neglijat partea de autocontrol, care trebuie să devină stare permanentă, ceea ce înseamnă o altă grijă în plus pentru membrii familiei sau apropiații bolnavului.
Radu Iacoban redă la nivel de joc toate aceste dificultăți destul de bine – carnețelul omniprezent în care tot notează Jon (Doru Aftanasiu), grija excesivă a lui Tess față de binele mamei – ca să-i fie bine mamei o îngrijește cu destul de multă atenție, deși această atenție se transformă ușor în sursă de conflict cu Jon, dar mai ales cu Walter. Din păcate, revenind la inadecvarea de care pomeneam la început, spectator fiind, a trebuit de foarte multe ori să ghicesc intenția regizorului, pentru că de mult prea multe ori au fost evidente stângăciile actorilor, imposibilitatea acestora de a gestiona eficient potențialul scenei, inadaptarea la dimensiunea sălii (eu n-am avut probleme cu auzul, dar m auzit pe foarte mulți la ieșirea din sală că n-au auzit replici întregi). De asemenea, n-au reușit să se miște firesc în spațiu, n-au acoperit cum trebuie diferite zone ale scenei, existând multe lentori în gesturi și expresiile corporale în momente când ar fi trebuit mai multă acțiune. Mihaela Arsenescu Werner mi s-a părut a fi mult prea vie, iertată-mi fie exprimarea, pentru rolul pe care trebuia să-l joace. Cu mult prea îngrijită și prea cochetă pentru o Marjorie afectată de boală, atât fizic, cât și psihic. Da, ea a fost o doamnă, o femeie cochetă, dar acum trece printr-o etapă a vieții în care depresia devine fond pentru toate celelalte simptome de boală. Iar eu n-am văzut depresie, ci cel mult spirit de frondă. Dumitru Georgescu se desfată jucându-l pe Walter, îi place să-l joace și să se joace de-a Walter. E un actor cu un potențial uriaș și cu o știință a jocului care face casă bună cu charisma personală. Imobilitatea asumată și nu mimată, foarte atent la partenerii de scenă, pentru că în construcția rolului el are nevoie de ceea ce primește de la ei, de reacțiile/răspunsurile acestora. Poate că de aceea au fost câteva momente în care părea că duce rolul în caricatural și nu cred că asta a fost intenția regizorală.
Marjorie Prime este un spectacol care poate fi văzut de oricine și chiar ar trebui revăzut. Dar jucat în condițiile dorite (și gândite) de regizor: sală de tip studio, în care spectactorii să fie foarte aproape de scenă, actorii preluând din energia acestora și convetind-o în instrument de joc. Nu e un spectacol cu multe demonstrații profesionale, ci unul care facilitează înțelegerea bolii și a stărilor prin care trece bolnavul de către spectactor. Subiectul este unul sensibil și delicat, iar maniera în care Jordan Harrison a gândit schimburile de replici ajută foarte mult în schimbarea perspectivei asupra bolii. Ceea ce nu e deloc de neglijat. Scenografia simplă, dar de impact și jocurile de lumini completează un text valoros, contemporan, pe care regizorul a reușit să-l aducă la scenă direct, fără tertipuri inutile.
MARJORIE PRIME de Jordan Harrison – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Regia: Radu Iacoban
Traducerea: Sorana Lupu
Scenografia: Tudor Prodan
Distribuția:
Marjorie – Mihaela Arsenescu Werner
Jon – Doru Aftanasiu
Tess – Livia Iorga
Walter – Dumitru Georgescu
