Istoricii au întotdeauna datoria să privească cel puțin cu circumspecție materialele autobiografice care ne parvin din diferite epoci și de la diverse personaje, mai mult sau mai puțin importante. În fond, una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale omului este subiectivatea sa inerentă, menită deseori să oblitereze rațiunea, să acopere crizele de conștiință sau să edulcoreze momente dificile, poate tragice pe alocuri. Se adaugă la aceasta ireversibila scurgere a timpului, care grevează asupra memoriei și poate duce la alterarea involuntară a faptelor redate, motiv pentru care încercarea istoricilor de a reconstitui traseul unui personaj sau epoca în care acesta a evoluat poate deveni extrem de frustrantă. Pe de altă parte, în ciuda acestor dificultăți, la fel de drept este că memoriile, jurnalele, însemnările zilnice sau autobiografiile sunt izvoare istorice extrem de prețioase și nu putem decât să regretăm faptul că multe personaje ne-au privat de plusul de cunoaștere, consecință a scrierii lor.
În cadrul acestui context, se cuvine să remarcăm cu toată seriozitatea și obiectivitatea posibile, apariția celor două volume de memorii scrise de istoricul Lucian Boia: Cum am trecut prin comunism: primul sfert de veac și Cum am trecut prin comunism: al doilea sfert de veac, apărute la Editura Humanitas, în anii 2018 și 2019. Nu este nimic neobișnuit pentru un istoric, aflat aproape de apusul vieții sale, să arunce o privire în urmă și să încerce să refacă traseul său personal sau evoluția profesională; au făcut-o de altfel mulți istorici, fie din spațiul occidental, fie din România dacă ar fi să ne gândim, de pildă, la Constantin Giurescu, Nicoale Iorga sau David Prodan. În fond, după ce s-a ocupat mereu cu scrierea istoriei, implicit a multor biografii, tentația istoricului de a se analiza pe sine apare mai mult decât evidentă. Așa cum evident apare faptul că modalitatea de a își scrie memoriile diferă substanțial de la un istoric la altul, în raport cu datele sale de conștiință și capacitatea de a disocia faptul brut de nuanța ridicolă.
Lucian Boia este un nume prea bine cunoscut, nu numai în spațiul academic sau în mediile istoriografice, ci și la nivelul întregii societăți românești. Lucrările sale au provocat numeroase controverse și au suscitat ample polemici, cu ecouri importante, deși, în cea mai mare parte, argumentele au fost lipsite de substanță istoriografică și mai mult guvernate de atitudini iraționale sau ură viscerală. Numele lui Boia a devenit astfel asociat cu tentativa de demitizare a istoriei noastre, ceea ce în ochii unora trece drept un păcat capital, săvârșit doar de cei cu vădite atitudini anti-românești. Au contribuit la creionarea acestui portret nu puțini istorici, care continuă să citească trecutul prin cheia retrogadă a pasiunilor mărunte sau prin prisma balastului ideologic implementat sau accentuat până la paroxism în timpul regimului comunist. Or, așa cum scria istoricul clujean Sorin Mitu, demitizarea istoriei nu presupune demolarea acesteia, nici prăbușirea personalităților de pe soclu, ci o apropiere lucidă, onestă, așadar obiectivă, față de istorie așa cum a fost. Misiune la prima vedere imposibilă, – chiar Lucian Boia scria că obiectivitatea istorică nu există – dar încercarea nu trebuie niciodată abandonată.
Pe de altă parte, istoria, spre deosebire de multe alte domenii ale cunoașterii umane are capacitatea de a mobiliza toată gama de energii dintr-o societate, cu atât mai mult cu cât cea românească s-a aflat mult timp sub semnul fragilității și al căutării de sine într-o perioadă tranzitivă tulbure. Lucrarea Istorie și mit în conștiința românească, apărută concomitent cu introducerea în școli a manualelor alternative de istorie, a avut darul de a polariza opiniile și a încinge spiritele. De fapt, această carte nu este una de istorie, Lucian Boia nu reconstituie trecutul, ci face o analiză a discursului istoriografic românesc în raport cu miturile noastre identitare. Este, trebuie spus răspicat, una dintre cele mai profunde și lucide analize de acest gen din întreaga noastră istoriografie. De altfel, numai cineva din afara mediului istoric sau istorici cu tendințe de inexplicabilă cecitate morală, nu ar fi putut observa degradarea permanentă a scrisului istoric din spațiul nostru. Fie că vorbim de etapa romantică, de perioada interbelică sau, mai grav, de epoca regimului comunist, istoria noastră a devenit rezervorul de fantasme colective, guvernate de omniprezentul patriotism, care a impietat mereu în mod distructiv din acest punct de vedere. Istoricul, atunci când își concepe opera, nu are patrie, nu este dator a menaja susceptibilități sau de a mângăia orgolii, singurul său principiu fiind acela de a încerca să reconstituie cât mai fidel posibil faptele trecutului. Altfel, nimeni nu interzice acelui istoric să fie patriot, activ din punct de vedere civic, preocupat de problemele cetății, doar că toate acestea și multe altele nu au menirea de a interfera cu scrisul său. Aceste afirmații, de altfel, au devenit de mult timp, de o banalitate înfiorătoare în spațiul occidental, lucrările istorice provenite din acest mediu fiind incomparabil superioare celor produse la noi, în bună parte tributare gândirii captive și mentalității anacronice.
Mai departe, Lucian Boia a reușit să producă alte contribuții remarcabile precum Capcana istoriei sau Germanofilii, lucări solide din punct de vedere metodologic și care au generat concluzii fecunde, sprijinite pe o argumentație impecabilă. Pe de altă parte, lucrările scrise de Lucian Boia în ultimii ani, deși conțin deseori idei interesante în jurul cărora se poate glosa cu folos, suferă de un deficit istoriografic evident. Sub titulatura comodă de eseu, acestea par scrise în grabă și din rațiuni mai degrabă comerciale. Un cititor de cursă lungă nu va avea probleme să parcurgă o astfel de carte în câteva zeci de minute incluzând aici reflecția asupra ei. Poate că Lucian Boia nu mai are energia sau pasiunea necesare pentru scrierea unor lucrări voluminoase, care să acopere cât mai multe aspecte ale subiectului investigat, poate a dorit, într-adevăr, doar să își exprime câteva opinii sau să avanseze diverse idei, cert este că senzația rămâne și dă impresia de valoare inegală a operelor istoricului în cauză. Să fie acesta cazul memoriilor sale?
Lucian Boia, născut în 1944, a trăit o bună parte a vieții sale în timpul regimului comunist, unul pe care l-a detestat profund și l-a analizat după 1989, printr-o serie de contribuții interesante, deși nu lipsite de contradicții, mai ales în cazul lucrării Strania istorie a comunismului, despre care a scris într-o manieră lămuritoare Emanuel Copilaș. Cu atât mai mult cu cât memorialistul provenea dintr-o familie de intelectuali, cu valoroase realizări pe plan profesional, dar care s-a văzut demantelată de oribilul regim instaurat după cel de-al doilea război mondial. Boia a trăit sau a văzut numeroase aspecte negative de la arestarea tatălui său vitreg până la cozile umilitoare, necesare însă pentru minima supraviețuire. Așa cum copilăria sau adolescența i-au fost marcate, în ciuda contextului, de episoade luminoase care au contribuit decisiv la dezvoltarea sa mentală și l-au împins ireversibil spre studiul istoriei. O istorie în permanență a sa, citită așadar prin intermediul unei grile originale, în răspăr cu comandamentele ideologice ale vremii. Autorul dezvăluie multe episoade interesante legate de parcursul său școalar, admiterea la facultate și absolvirea acesteia, dificilul drum spre doctorat, evoluția sa ca istoric, mai ales contribuția sa remarcabilă în dezvoltarea domeniului istoriografiei, aproape inexistent la noi, călătoriile sale în străinătate, tribulațiile și contradicțiile timpului și așa mai departe. Sunt episoade scrise deseori într-o manieră interesantă, nelipsite de umor sau de un incontestabil har de povestitor, așa cum putem afla originea curiozității intelectuale asupra unor subiecte pe care autorul le va aprofunda ulterior, precum imaginarul sau lupta națională a românilor din Transilvania. Cu toate acestea, memoriile lui Boia ne dezvăluie, de asemenea, numeroase carențe.
În primul rând, valoarea celor două volume este inegală. Așa cum remarca un alt recenzent, istoricul Simona Preda, șarmul literar al primului volum este înlocuit de un discurs previzibil și monoton în cel de-al doilea, punctat totuși, aș adăuga, de câteva considerații atractive, dar și de lacune inexplicabile cauzate de trecerea timpului, conform autorului. La fel, s-au strecurat câteva erori inacceptabile: de pildă, Lucian Boia afirmă că, în contextul evenimentelor din Cehoslovacia din vara anului 1968, celebrul discurs ținut de Nicolae Ceaușescu ar fi avut loc pe 22 august, când de fapt, evenimentul avusese loc cu o zi mai devreme. De altfel, autorul, a participat la această „scenă a balconului”, aducând drept dovadă în acest sens o scrisoare pe care i-a adresat-o mamei sale. De fapt, cel de-al doilea volum de memorii pare a converge în permanență spre dezvăluirea pe care Lucian Boia o face în finalul scrierii sale și care a dat naștere, din nou, unor numeroase controverse, plasate îndeosebi sub spectrul moralității autorului. Astfel, scrie Lucian Boia:
„S-a întâmplat, cred, în 1973. (…) Pe scurt, mi-a telefonat tovarășul Manea de la Securitate, convocându-mă la o întâlnire. Nu puteam să o refuz, așa că m-am dus. (…) Tovarășul Manea dorea de la mine o declarație privind raporturile mele cu „străinii”. Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz. Acesta a fost începutul, dar și tipicul permanent al unor declarații pe care a trebuit să le dau din când în când, mai rar la început, și mai frecvent odată cu înmulțirea raporturilor mele cu străinii, mai ales odată cu constituirea Comisiei internaționale de istoriografie. S-au perindat mai mulți securiști, printre ei absolvenți ai Facultății de Istorie.”
În mod evident, și e foarte probabil ca Lucian Boia să fi sesizat corect acest aspect, dezvăluirea în cauză putea fi cu greu ocultată în contextul descris în memoriile sale. Memorialistul dezvăluie că a fost președinte de unitate, adică superior celorlalți pioneri, a fost primit cu derogare de vârstă în Uniunea Tineretului Muncitoresc, devenită ulterior Uniunea Tineretului Comunist, s-a trezit înscris într-o „comisie pentru studenți străini” a Asociației Studenților Comuniști din Universitate și, în fine, s-a înscris în Partidul Comunist, în pofida dezgustului său la adresa regimului. Se adaugă la acestea desele plecări înstrăinătate, în Cehoslovacia, Ungaria, Franța sau chiar Statele Unite ale Americii și vom observa că acea concluzie înserată la finalul memoriilor plutea în aer. Într-adevăr, nimeni nu ar fi putut părăsi țara și să își desfășoare în continuare activitatea fără o minimă colaborare cu organele represive ale statului, în special Securitatea. Această confesiune a lui Lucian Boia aduce în prim plan dimensiunea morală a volumului. Cum se manifestă răul în istorie?
În primul rând, actul în sine de a colabora cu Securitatea este unul fără echivoc abject, indiferent de unghiul din care am dori să analizăm această situație. Sigur, Lucian Boia nu a avut un angajament scris, potrivit propriilor afirmații, dar și a inexistenței unui astfel de document în spațiul public, nu a turnat oameni cărora să le fie distrus destinul din această cauză, ci doar a dat informații despre istoricii străini cu care intra în contact, ceea ce pare benign la prima vedere. Dar a clasifica tipurile de colaborare cu Securitatea nu înseamnă cumva a le relativiza, indiferent de natura lor? În plus, au fost oameni care au trecut prin cumplite suferințe pentru că au refuzat colaborări chiar mai inocente decât majoritatea. Într-o societate în care cel mult am avut de-a face cu o anemică și neverosimilă „rezistență prin cultură”, guvernată de absența unei literaturi de samizdat sau a unei autentice mișcări sindicale, compromisul a devenit normă și rațiune existențială. O recunoaște și Lucian Boia, de altfel, care mărturisește că nu a dat înapoi de la a primi sacoșe cu mâncare de la profesorii pe care îi inspecta pentru obținerea gradului didactic sau de a aduce produse de necesitate din străinătate, atunci când acestea lipseau din țară. Dar acestea nu sunt, în fond, tehnici de supraviețuire banale, chiar dacă blamabile din punct de vedere etic? Dar despre ce etică este vorba? Într-o societatea democratică, normală, un istoric precum Lucian Boia ar fi avut o existență lipsită de obscuritate morală și marcată de valoarea intrisecă a operei sale. Teza sa de doctorat, o biografie a lui Eugen Brote rezistă testului istoriografic chiar și azi, așa cum volumul despre evoluția istoriografiei românești sau cursurile de ideologie politică pe care le-a susținut sunt în mare măsură tributare spiritului epocii respective. Lucian Boia a urmărit cu obstinație evoluția sa profesională, a scris enorm, a ajuns chiar secretar al Comisiei Internaționale de Istoriografie, un lucru absolut remarcabil, a colaborat cu istorici străini și a impulsionat apariția unor cărți importante în domeniul istoriografiei. Din nefericire, toate acestea era necesar să poarte un preț pe care Lucian Boia a fost dispus să și-l asume. Să nu uităm, totuși, că pentru cei care trăiau în timpul respectiv, prăbușirea regimul comunist friza utopicul. Nu este neapărat o contradicție fundamentală între a detesta sincer regimul, iar, pe de altă parte, a contribui, fie și minor, la consolidarea sa. A cauționat astfel Boia comunismul, l-a girat moral, l-a susținut neabătut? Multe întrebări, puține certitudini. Se poate considera că Lucian Boia face un subtil sofism trecând de la relativizarea istoriografiei prin critica miturilor noastre identitare la relativizarea vinei de a fi colaborat cu regimul comunist. Pe de altă parte, așa cum remarca Florea Ioncioaia, Lucian Boia nu a ocupat vreo funcție publică după 1989, nu a făcut politică și nu s-a erijat într-un soi de moralist al națiunii. În schimb, a scris mult.
Ajunși în acest punct, este necesar să facem totuși distincția între acest episod din viața lui Lucian Boia și lucrările sale istorice, pe care unii le-ar dori, nici mai mult, nici mai puțin, retrase din spațiul public. Dacă această disociere nu ar exista, nu ar mai rămâne mare lucru din scrierile universale sau românești. Gânditori de seamă, scriitori remarcabili, istorici excepționali, au fost personaje detestabile din punct de vedere moral, au susținut regimuri tiranice, au sprijinit sclavia, și-au abandonat copiii, au instigat la ură sau genocid și așa mai departe, dar opera lor continuă să fie receptată și apreciată. Dacă admitem că Lucian Boia a greșit grav prin acest episod al colaborării cu Securitatea, trebuie să apreciem totuși valoarea operei sale prin ea însăși, dincolo de alte considerații. Ce s-ar fi întâmplat dacă cei mai mulți istorici români ar fi urmat această cale și ar fi revenit cu luciditate asupra istoriei pe care au scris-o înainte de 1989? În mod cert, am fi avut o istoriografie mult schimbată în bine și o viziune proaspătă asupra trecutului nostru istoric. În mod evident, lucrările lui Lucian Boia nu pot reprezenta un refugiu, un alibi în raport cu acest nefericit episod, dar ele trebuie analizate și cercetate strict prin mijloace istoriografice, sprijinite pe neutralitate și obiectivitate. Oricum, cei mai mulți istorici români din noul val și-au însușit rigoarea metodei și știința cercetării, ceea ce mă face să cred că lucrările lui Lucian Boia vor rămâne, cel puțin unele dintre ele, puncte de referință obligatorii.
În memoriile sale, David Prodan scria despre un banc, care a cunoscut ulterior o amplă circulație, și care relata despre o băbuță aflată întâmplător în București, într-un moment de mare sărbătoare dedicat lui Stalin, la finalul celui de-al doilea război mondial. La întrebarea acesteia cine este sărbătorit și de ce, i s-a răspuns că Stalin, pentru că ne-a scăpat de germani. „Să îi dea Dumnezeu sănătate, ar fi spus băbuța. Poate ne scapă și de ruși!”. Lucian Boia, îmi pare, ne-a scăpat de multe complexe provinciale istoriografice și ne-a arătat că istoria se poate scrie și altfel, dar, în mod cert, nu ne poate scăpa de demonii perioadei comuniste, mai ales în condițiile în care, la un moment dat, a rezonat cu aceștia. Comunismul continuă să fie, după expresia lui Daniel Barbu, un trecut care nu mai trece, care ne sfâșie în permanență conștiința și care ne silește la verdicte morale, valabile formal, dar nu mai puțin dureroase și îndoielnice.
Cum am trecut prin comunism: primul sfert de veac și Cum am trecut prin comunism: al doilea sfert de veac de Lucia Boia
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2018, 1019
Nr. de pagini: 181, 189
ISBN: 978-973-50-6070-1; 978-973-50-6423-5
