Mamele nu îmbătrânesc niciodată, sau poate că da.

Botond Nagy nu e la prima montare a unui text scris de Matei Vișniec, spectacolul de la Suceava (Întoarcerea acasă) a fost selectat în FNT 2022, ceea ce crea niște așteptări din partea cronicarilor, dar și din partea publicului. În ciuda tinereții, Nagy are un portofoliu solid și începe să fie recunoscut ca un regizor care lucrează minuțios cu actorii și rezolvă ingenios anumite scene. Toate acestea se constituie în premise solide pentru debutul regizoral pe o scenă a Teatrului Național I.L. Caragiale. Sala Studio s-a dovedit a fi prielnică pentru o montare modernă, menită să accentueze grotescul unui conflict interetnic. Conflictul din fosta Iugoslavie a afectat toate țările din zona Balcanilor și a contribuit decisiv la schimbarea hărții lumii. Au apărut state noi, au dispărut altele, dar adevărata tragedie este că au murit sute de mii de oameni nevinovați. Un război pus sub semnul conflictului religios, dar în fapt unul extrem de sângeros, soldat cu crime împotriva umanității de o atrocitate greu de uitat. Victimele războiului au fost morții și vii, deopotrivă. Pentru că cei rămași în viață supraviețuiesc cu greu, duc mai departe traumele trecutului și plecarea în lumea umbrelor a multora dintre cei dragi și nu reușesc întotdeauna să ajungă la o conviețuire pașnică. Relațiile dintre membrii unei familii se modifică drastic, mai ales când vorbim de stafiile celor plecați sau de soldați întorși de pe front, traumatizați și imposibil de recuperat total.

Botond Nagy a optat pentru o scenografie minimalistă; în fapt, centrul scenei era gol sau singurele piese de mobilier sunt scaunele și pianina. Culori reci, care subliniază până la nivelul stridenței liniile dure ale casei, astfel încât pereții devin limitele demarcației dintre aici și dincolo, dintre casă și restul lumii. Casa devine epicentrul conflictelor interioare, iar sala și spectatorii alcătuiesc exteriorul, lumea. Patroana de bar, macaronarul, polițistul de frontieră vin din exterior/de oriunde ca niște amenințări concrete, violează echilibrul precar dintre supraviețuitori și rup definitiv relații. Matei Vișniec aduce în prim-plan câteva din urmările războiului, migrația și traficul de ființe umane fiind doar două din aceste consecințe directe ale războiului. Oamenii nu-și mai regăsesc drumul, și-au pierdut reperele și valorile sănătoase, locul lor fiind luat de corupție și afaceri de tip mafiot. Dacă prima parte a spectacolului este dedicată relațiilor dintre membrii familiei, cea de-a doua parte este dedicată continuității, ce facem mai departe. Chiar dacă pentru gustul meu textul prea datat și prea explicit (am avut de multe ori senzația că nu sunt lăsată să gândesc, ci mi se dau toate explicațiile de-a gata, chiar și cele deloc necesare), montarea în sine nu-mi displace. Botond Nagy a anulat multe din excese anulând parțial datarea, astfel încât de la un punct încolo nu mai vorbim despre un anumit război, ci de război la modul general. Dar asta a creat un efect secundat nedorit – multe scene mi s-au părut prea decupate, au lipsit pasajele de trecere, sau dacă au fost nu și-au făcut treaba. Personajele sunt construite în cheie grotescă, accentele de culoare accentuează până la limita suportabilității conflictul în punctul terminus. Costume cu paiete și în culori tari, platforme roz și fustele mult prea scurte se completează excelent cu cele două personaje drama queen, venite fiecare din altă motivație în poveste. Dinamica relațiilor ține în priză spectatorii, ceea ce face ca spectacolul să aibă ritm.

Distribuție surprinzătoare, dar care funcționează în favoarea montării, ceea ce ne face să credem că Botond Nagy și-a ales actorii după niște principii clare. Dacă duetul mama-tata, respectiv Maia Morgenstern – Marius Bodochi nu e o noutate pentru spectatori (cei doi nu sunt la prima colaborare), în schimb distribuirea lui Silviu Mircescu și Cosmin Dominte în roluri secundare, dar esențiale în economia spectacolului, este cel puțin surprinzătoare pentru public. Silviu Mircescu este cunoscut pentru rolurile din serialele de televiziune românești, iar cel de-al doilea este campion național la slam poetry; așa se explică dicția foarte bună a acestuia intermezzo-urile muzicale foarte dinamice, pe ritmuri de hip-hop. Lari Giorgescu își folosește foarte bine corpul (lucrat îndelung la sală) și ne reamintește astfel de mai vechile lui colaborări cu Gigi Căciuleanu; este într-un continuu du-te-vino, aleargă între cei doi părinți, se miră, se extaziază și nu înțelege de ce părinții nu-l aud sau nu-l văd și face toate acestea cu o naturalețe mult prea studiată pentru gustul meu, dar care dă bine în context, pentru că subliniază și mai mult suferința părinților. Păpușile de lemn, impozante și dure în corpul lor de lemn sunt mânuite când cu patimă, când cu furie de cuplul de părinți, dar cel mai adesea cu o nostalgie greu de anihilat, care de cele mai mult seamănă izbitor cu disperarea. Foarte bine construite momentele din cimitir și din pădure, când tatăl – Marius Bodochi – sapă cu o furie dezlănțuită, în fapt un amestec de disperare și furie care dă într-un fel de nebunie. Florin Călbăjos/ fantoma soldatului face un rol de compoziție pe cât de subtil, de atât de necesar; el devine un fel de reper, dar și un fel de oglindă, una în care celorlalți nu le place să se vadă.

Un spectacol dinamic, care pune în lumină textul lui Matei Vișniec și care aduce spectatorii la masa judecății: de ce vorbim despre războaie și conflicte sângeroase într-o epocă a progresului tehnologic. De ce nu ne putem stăvili nevoia de supremație și cum ne putem rezolva conflictele interioare fără victime colaterale. Pentru mine textul este mult prea explicit, mi se dau prea multe detalii sau explicații, dar pentru un spectator obișnuit, născut după anii 2000 s-ar putea ca aceste explicații să fie necesare. Pe de altă parte, spectacolul este construit de asemenea manieră încât poate ajunge la un public eterogen, format din tineri și seniori, din iubitori de teatru sau doar amatori de evenimente culturale de calitate. Un spectacol menit să provoace reflecții, ori asta i-a ieșit din plin lui Botond Nagy.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals – Teatrul Național I.L. Caragiale București

de Matei Vişniec

Cu : Maia Morgenstern, Marius Bodochi, Lari Giorgescu, Aylin Cadîr, Răzvan Oprea, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Ciprian Nicula, Silviu Mircescu, Mihai Calotă, Cosmin Dominte.

REGIA : Botond Nagy