„Vânturile. O povestire” de Mario Vargas Llosa

Cronică de Gabriela Avram

În anii pandemiei, scriitorul sud-american Mario Vargas Llosa a scris o carte de sapienzia, o povestire de pe pozițiile maturității intelectuale și de viață. Vânturile se transformă într-o elegie a vieții și a rememorării, a constatării efemerității omului. Povestitorul conceput de Llosa nu are un nume, ci o poveste, pe care și-o spune sieși ca un monolog, fiindu-i teamă să nu uite totul sau ceva esențial, precum și celui dispus să o asculte. Deși este o carte de mici dimensiuni, cuprinde mai multe paliere de analiză, plecând de la personajul centenar până la proiectarea și viziunea asupra unui viitor profund tehnologizat.

Condiția umană a povestitorului se definește, în primul rând, printr-o singurătate apăsătoare, însoțită de o boală chinuitoare, care îl face să uite până și adresa casei în care stă. Din tot universul lui, i-a mai rămas un singur prieten, Osario, alături de care bea cafeaua în fiecare zi și discută despre trecut și viitor, cultură și societate. Osario este un element de continuitate în viața bătrânului povestitor, constanta trecutului și prezentului său, un fidel însoțitor spre apusul existenței.

Osorio e pesemne ultimul prieten care mi-a rămas. Ne telefonăm în fiecare zi, să vedem dacă mai suntem în viață. „Salut! Ce faci? Mai ești încă pe picioare?” Așa se pare, da, cel puțin, așa mi se pare.” Ne vedem mai târziu, să bem cafeluța?””Oqui doqui.” Nu știu de când ne cunoaștem; în orice caz, nu din tinerețe. Mlaștina asta năclăită care e memoria mea îmi spune că doar de-acum douăzeci sau treizeci de ani.

Povestitorul dezbate, alături de Osorio, efectele tehnologizării excesive, care ajunge să închidă muzeele, să schimbe hârtia cărților într-un document dintr-un aparat al viitorului, să transforme ritualul admirării unei opere de artă dintr-un muzeu, într-un banal click, iar marile capodopere artistice în imagini înghesuite într-un ecran. Percepția asupra viitorului produce o cezură între cei doi prieteni, Osario fiind mult mai deschis la nou.

Osario afirmă că el n-are nici o nostalgie după anii de odinioară în care multă lume, ca mine, se ducea la bibliotecă. În schimb, eu am. Îmi plăceau atmosfera liniștită și aerul monahal de la Bilbioteca Națională de la Paseo de Recoletos, liniștea religioasă a sălilor ei de lectură, secreta complicitate între noi, cei care ne aflam acolo, cu mapele noastre, citind la lumina micuțelor veioze cu lumină albăstrie.

Apariția acestor schimbări majore între lumea de ieri și azi, conturează silueta unui univers care îl face pierdut, din ce în ce mai mult, pe cel al povestitorului. Viața trăită a acestuia se scufundă în umbra a ceva necunoscut, deci temut, anulează legătura bătrânului cu propria existență. Rememorează stări, episoade pe care, oricum, le pierde des din memorie, dar pe care și noua tehnologie le îngroapă și mai adânc.

Universul privat se caracterizează prin singurătate și neputință, aglomerate într-o singură cameră, cea a marilor tristeți și regrete; pierderea iubirii vieții lui, Carmencita, de care își amintește cu o dragoste dureroasă, umbrită de vină și vremuri. De asemenea, conștientizarea finalului iminent, micimii ființei umane, se transformă în subiecte de reflecție, la capătul cărora apare, direct sau indirect, marea întrebare: ce ai făcut cu viața ta și ce lași în urmă.

În momentele de luciditate, se preocupă și de prezent, iar gândurile i le putem citi în actualitate, fiind multe dintre cele pe care le avem și noi, în zilele noastre.

În ce regim trăim acum? Imposibil de știut, dar sigur e că trăim într-o minciună sistematică. Economia funcționează grație întreprinderii private și economiei de piață, bineînțeles. Dar suntem liberi? Nici eu și nici Osorio n-o credem, cu toate că el mai crede din când în când. Eu am senzația asta de când au dispărut ziarele. E adevărat că mai pe la toate colțurile de stradă sunt ecrane unde se dau știri toată ziua, și care în aparență reprezintă instituții ce apără diverse ideologii și sisteme. E oare adevărat?

În vârtejul care se desfășoară în jurul lui, cel mai adesea de neînțeles, se regăsește în mijlocul spațiului familiar, acolo unde îi sunt temerile, gândurile, regretele, locul în care se poate așeza liniștit pentru totdeauna, în aceeași pururi singurătate.

Am urcat treptele foarte încet, oprindu-mă câteva clipe la fiecare, însuflețit de o Bucurie lăuntrică, ce-mi întețea însă bătăile din piept; efortul îmi afectase tare de Tot inima.

Povestitorul lui Mario Vargas Llosa nu are nume, ci vocea omului, a fiecăruia dintre cei muritori, care își pierde tinerețea, lumea, memoria și, la final, viața. E o poveste despre fiecare și toți, totodată. În ultimă instanță, personajul mi-a amintit de bătrânul conturat de Lorenzo Marone, din Tentația de a fi fericit.

Vânturile. O povestire de Mario Vargas Llosa