Mai ușor cu Miorița pe scări
Să citești reviste literare riscă să te transforme pe tine, cititor, într-un personaj cu foarte multă imaginație. De la celebra „mai ușor cu pianul pe scări” s-a ajuns la „Mai ușor cu Miorița pe scări”. Eu deja îmi imaginez o ditamai oaia (Petre Daea să trăiască!) rostogolindu-se pe scări, zguduind din temelii clădirea. Nu-mi pot imagina o doină rostogolindu-se, dar promit să caut soluții în acest sens.
Mai ușor cu Miorița pe scări.
Nu mai vreau să mă gândesc la țara mea și să pretind că etniile nu există.
În ziua când voi muri,
voi mirosi a străinătate.
Monica Manolachi, Scutește-mă, România, în Littera Nova, anul I, nr. 3, iulie-septembrie 2023
***
Mă străduiesc să înțeleg…
Sincopare, alienare extramonografică, plonjeuri, toate într-o singură frază. După ce ieșim cu bine din avalanșa de epitete aflăm că există și o bravă soție, a cui sau ce nume are rămâne să cercetăm separat. Întrebarea întrebărilor rămâne: cui folosește o astfel de recenzie? Dacă plecăm de la premisa că textul se încadrează la recenzii.
„Explicația pentru un anume grad de sincopare ori de alienare extramonografică a discursului (în ciuda informației bogate și a stilului plăcut, facilitând plonjeuri nu doar în problematica dar și în atmosfera de epocă) este simplă și se regăsește în același „Cuvânt” de început. Anume, majoritatea textelor au mai fost publicate de-a lungul anilor, având însă o circulație restrânsă, sub formă de articole de specialitate, note, comunicări, „cu propensiune către aspecte (…) mai puțin reliefate” în variatele contribuții istoriografice asupra subiectului.
Într-adevăr, trimiterile, infrapaginale ori de consistent aparat bibliografic final, dau tuturor prilejul unei bune orientări iar în ceea ce privește punctele de vedere personale, ele par să fi pornit mai ales de la depistarea și valorificarea unui manuscris (comunicat inițial în 1995, împreună cu Gh. Iacob) în care Sevastia, ca soție supraviețuitoare, după un îndelungat și prosper mariaj, bine a surprins caracterul, ba chiar și doctrina politică urmată consecvent de Petre P. Carp. De altfel, re- producerea acestor înțelepte gânduri ale unei brave soții, împreună cu comentariile aferente, formează (iarăși) un corpus aparte, plasat ca prima anexă (a doua anexă constă într-un salutar material iconografic, oricât s-au amalgamat portret, caricatură politică și imagini din mausoleul familiei, de la Țibănești) și mai degrabă ca sinteză (delegată, delicat, unei alte persoane, de maximă autoritate, în fond) a mesajului pe care ține să-l transmită întreaga întreprindere.”
Ion Răducea, Mai boier, deci mai patriot (Cătălin Turliuc – P.P. Carp) în Scriptor, anul IX, nr. 105-106 (9-10) 2023
***
Limbajul de lemn sau cum să faci o defavoare unei scriitoare
Nici nu mai ții minte numele autoarei după ce te încurci în atâtea epitete și metafore. Iar când ajungi la „muza poemului epic” nici nu mai simți nevoia să te întrebi „ce-a vrut să spună poeta”.
Nu, poemele nu se comentează. Se citesc și se simt! Restul ține de can-can.
„Noua sa carte structurează un poem sui-generis, în care părțile cu conținut liric, sintetice, alcătuiesc un joc „de-a lumea”, unde ludicul își are rolul de bază în atenuarea reflectării lirice a unei realități în întreaga dramă a ei. Prologul, conținutul și epilogul, cu început, dezvoltare și final, întregesc construcția impecabilă a unui parcurs ideal. Bunul-simț al autoarei estompează cu mijloace poetice dureri, eroziuni și chiar tragedii, de la duioșie și ironie pînă aproape de sarcasm. Shakespeariana sentință „Lumea-ntreagă e o scenă” (Vizita bătrînei doamne) devine pavăza poetei, dar și delicata armă de luptă în zădărnicirea faptelor noastre vanitoase: „sublimul concepției” care duce la „ridicolul receptării” naște „sublimul ridicolului” (Sublimul ridicolului). Fiecare secvență dedicată cîte unei muze conține trei episoade. Umorul și subtilitatea însoțesc, în forma lor neagresivă, frumusețea „compunerii” și a stilului (Flacăra olimpică). În același timp, episodul Calliope, muza poemului epic, conține în subsidiar sentința a lăsa la voia destinului ceea ce pare hazard. Destinul hotărăște firul vieții. Soarta acceptată.”
Ioana Diaconescu, Între materie și antimaterie, în Dilema veche nr. 1016 din 28 septembrie – 4 octombrie 2023
***
Cu batista pe țambal
La expresia asta mi-a fugit gândul când citeam textul lui B.T. Când nu vrei să spui ceva sau când habar n-ai despre ce e vorba, dar vrei cu orice preț să pari interesant, începi să produci metafore. Dar muzica e o metaforă în sine, de ce să mai „construim” altele? Și uite așa se duse echilibrul pe apa sâmbetei, pardon, pe șina de tren.
„În acest context, am încercat să aud, strecurîndu-mi auditivul printre sunete si vociferări (cunoașteți deja situația cu mesajele Ro-Alert din acea seară), bine scena. Programul a fost acribic de bine gîndit. Au început cu mișcarea simfonică Pacific 231 de Honegger. Piesa este un omagiu adus progresului modernității (ca într-o poezie din zorii tranzității limbajului, dedicată chiar locomotivei cu aburi), o noutate în programul Enescu, centrat mai ales, pînă atunci, pe angoasele ei. Honegger este un fan declarat al lui Bach, iar structura mișcării sale simfonice o arată pe deplin. Contrabasul cel grav și mișcător ca niște roți mari de fier pe o șină e vedeta instrumentală a piesei, își face loc printre sunetele metalice ale alămurilor și corzilor, într-un racord plauzibil, cinematic și provocator. Te face să aștepți o continuare, o destinație.”
Bogdan Tănase, Muzica la Festivalul Enescu, între data viitoare și altădată, în Observator Cultural nr. 1175, 21 septembrie 2023
***
Unii fac alergie și de la o singură „doză” de ambrozie…
O fi ambrozia nectarul zeilor, dar când te gândești că în timpurile noastre ambrozia e cunoscută mai mult pentru efectele alergice, începi serios să te întrebi dacă nu cumva autorul se gândea să ne transmită (alt)ceva printre rânduri. Ceva ce „nici cu gândul n-a gândit”.
Bine că s-a terminat cu bine ediția a 26-a a Festivalului Internațional George Enescu; ediția cu cea mai inadecvată campanie de promovare a evenimentelor și artiștilor din toate cele ce au avut loc după 1990. Dacă mai aveam parte de câteva concerte cine știe, poate că sfârșeam cu toții într-o beție generală cu nectarul zeilor și ne trezeam aplaudând ca la al XIV-lea congres.
„Ei, şi să vezi potriveală a numelui. Argerich are opt litere: primele patru, Arge, desemnează ţara de origine a pianistei, următoarele patru – rich din engleză – vorbesc despre bogăţia şi senzualitatea interpretării. Cunoaştem, e imprudent să lipeşti Argentina de Anglia indiferent de context, începând cu Malvinele şi terminând cu golul cu mâna al lui Maradona din 1986. Dar când muzica te poartă atât de uşor spre levitaţie, îţi vin în minte tot felul de brodări şi de broderii. Oricum, Martha Argerich a sclipit la pian şi s-a cheltuit – atenţie, clişeu! – „pe altarul muzicii” parcă pentru a râde de toate zvonurile nevaccinate care-i precedaseră descinderea. După Leif Ove Andsnes cântând Imperialul, Prokofiev-ul Marthei Argerich a fost a doua doză de ambrozie pianistică de care am putut să mă bucur pe viu. Asta chiar dacă, în plin concert, din sală a răsunat un strănut ca protestul unui Schnauzer cu polipi.”
Radu Paraschivescu, Martor la Martha, 19 septembrie 2023, pe blog.festivalenescu.ro
credit foto – pagina de Facebook Clanul Sensibililor
***
Bonus – un nor de praf care trimite în derizoriu nostalgiile comuniste
Amintirile cu și despre anii de școală rareori m-au făcut să zâmbesc, darămite să râd. Apetența unora pentru evocarea acestei perioade din viața personală frizează uneori patologicul, până la urmă maturizarea face parte dintr-un proces firesc de evoluție a speciei umane. Contrar așteptărilor, lui Laszlo Alexandru îi reușește din plin să se țină departe de ridicol. Din categoria „hai că se poate și așa”.
„În gimnaziu eram cel mai bun din clasă la limba germană, dar aveam o fire tur-bulentă și agitată, mereu cu nota scăzută la purtare. Magiștrii făceau eforturi zdravene s-o scoată la capăt cu mine. O zgripțuroaică se răstea de fiecare dată să mă potolesc, fără mari succese, și nici n-avea cum să mă depuncteze excesiv. După cîteva amenințări, pe care le-am ignorat cu indiferență, mi-a cerut să ies în fața clasei, să mă sprijin cu mîinile de catedră. Jocul era destul de nou, am fost curios ce are de gînd. Ea a înhățat mătura din colț și mi-a croit una zdravănă peste fund. La început toți am fost uimiți, dar apoi s-a declanșat un hohot general de rîs și ea s-a înfuriat mai tare, fiindcă gestul său didactic s-a dus de rîpă. Singurul lucru neplăcut a fost că mătura fusese în prealabil intens utilizată pentru activitatea adecvată și, la contactul cu posteriorul meu, a stîrnit un nor imens de praf. Eram la Școala Generală nr. 17 din Mănăștur și nimic nu părea inadmisibil.”
(Laszlo Alexandru, Prima școală, în Răsunetul cultural, septembrie 2023)
Nu vi s-a făcut dor de un „clasic”?
