Madama Butterfly – Opera Națională București (13 mai 2017)

Pentru iubitorii operei „Madama Butterfly” este un prilej de a (re)asculta una dintre cele mai frumoase și iubite opere din toate timpurile (din ce știu, e între primele zece). Dincolo de subiectivismul iubitorilor acestui gen este evident că Giacomo Puccini, cel care a dat lumii această superbă muzică, a iubit acest gen muzical și a căutat să pună în valoare vocile celor care susțin cele trei acte dimpreună cu dramatismul unui libret care pare să fie atemporal. Povestea în sine e (aproape) clasică, o iubire interzisă sau imposibilă dintre o gheișă și un ofițer de marină american, poveste ce este încă de la debut sortită eșecului. Dacă Pinkerton se căsătorește doar dintr-un capriciu, Cio-Cio San, o copilă de 14 ani, o face din lipsă de alternativă, căsătoria (în viziunea ei) e salvarea însăși, rațiunea de a merge mai de parte în și prin viață, învingând soarta. Numai că Pinkerton se întoarce acasă, iar Madama Butterfly rămâne să-l aștepte și… să-i crească copilul, sperând fără tăgadă că soțul i se va întoarce. Deznodământul este tragic și încheie opera cum o arie ce rămâne în memoria afectivă a spectatorilor mult timp după ieșirea din sală.

Am crescut ascultând-o pe Eugenia Moldoveanu în rolul Madamei Butterfly. Cred că datorită ei iubesc ariile sensibile și pline de emoții ce-o compun; celebra soprană a și primit în 1973 Marele Premiu la concursul „Madama Butterfly” din Tokyo, premiu pe care îl primește de la Maria Callas, președinta juriului (o, da, Diva!). Pe internet mai găsiți ariile și în alte interpretări celebre, Mirella Freni și Renata Scotto fiind doar două dintre acestea. Termeni de comparație (și de referință) există, deci. De aici și presiunea fantastică pentru o soprană aflată la debut cu acest rol. Indiferent de vârsta și experiența celei care-și asumă acest rol, Madama Butterfly ridică probleme specifice: dramatismul accentuat față de alte opere, compoziția rolului, care trebuie să poarte amprenta culturii asiatice (pașii mici și sacadați, mișcările ferme ale mâinilor și adoptarea unor poziții specifice poporului japonez), toate acestea impunând ore de studiu (evident) nu doar vocal. Și da, debutul de aseară al Irinei Iordăchescu a fost un succes!

Despre Irina Iordăchescu am scris recent, cu prilejul concertului aniversar al celor de la Fundația Calea Victoriei. Știam că e în formă vocală și mai mult ca niciodată decisă să-și impresioneze publicul. Și-a asumat rolul încă de la primele note și a jucat și cântat fără să se lase copleșită de emoțiile inerente unei astfel de seri. Încă din primul act ea a rezonat cu colegii de scenă, împreună dând unitate jocului scenic, ceea ce nu e puțin lucru, având în vedere că ea era singura la debut (cu atât mai mult e de apreciat altruismul și susținerea întregii distribuții). Chiar dacă în primul act orchestra (la pupitrul acesteia fiind Tiberiu Soare) mi s-a părut că a cântat cam prea tare, de multe ori acoperind vocile, per ansamblu aceștia au reușit să atragă spectatorii în mrejele poveștii lui Cio-Cio San și să-i facă să intre într-o cu totul altă lume decât cea cotidiană.

Actele II și III au fost cu adevărat superbe, soliștii și orchestra reușind să compună tablourile acțiunii cum nu se poate mai natural, s-au completat reciproc și s-au ajutat unii pe ceilalți, astfel încât ropotele de aplauze de la sfârșit să fie răsplată binemeritată pentru efort, talent și dăruire. „Un bel dì vedremo” din actul II, duetul dintre Cio-Cio San și Suzuki din actul III și celebra arie de final a Madamei, „Con onor muore…Tu, tu piccolo iddio!” au fost trei dintre cele mai reușite momente ale serii, când Irina Iordăchescu a dovedit că rolul i se potrivește, că știe să-și dozeze efortul, talentul, emoția și știința cântului și să le combine în cantități măsurate cu precizie de alchimist, rezultatul fiind unul pe măsură. Pielea de găină și înfiorarea au fost de multe ori prezente, mai cu seamă în timpul actului III, când tensiunea crește până atinge cote paroxistice. Și de multe ori am simțit nevoia să mă ridic în picioare, încercând să potențez astfel dramatismul libretului atât de bine transpus în muzică (n-am făcut-o, evident, pentru că aș fi deranjat pe cei din jurul meu). De asemenea, au fost momente când am avut impresia că sunt doar eu în sală, unică spectactoare la drama de pe scenă, o senzație pe care n-o trăiesc decât extrem de rar și doar atunci când redarea muzicii prin intermediul vocilor este cu adevărat aparte. Măiestria sopranei și-a găsit calea spre sufletele spectatorilor prin intermediul muzicii lui Puccini și o să rămână în memoria afectivă a acestora pentru mult timp de acum încolo. Și da, putem spune că avem o nouă Cio-Cio San!

Mă bucur pentru succesul Irinei Iordăchescu și pentru felul cum a reușit să facă din provocarea acestui nou rol un succes al Operei Naționale București. Și sper ca spectacolul de aseară să rămână pentru mult timp și în memoria afectivă a iubitorilor operei.

Operă în trei acte de Giacomo Puccini

Libretul: Luigi Illica și Giuseppe Giacosa

Dirijor: Tiberiu Soare

Regia: Jean Rânzescu

Decor: Theodor Kiriakoff Suruceanu

Costume: Elena Feodorov

Adaptarea scenografică: Cătălin I. Arbore

Maestru de cor: Daniel Jinga

Asistent de regie: Ştefan Neagrău

Distribuție:

Butterfly: Irina Iordăchescu (debut)

Pinkerton: Călin Brătescu – invitat