Bucuria de a nu fi critic muzical
Sunt momente când mă bucur din plin că-mi pot permite să fiu subiectivă. Cu tot riscul și cu toată experiența din spate, dar câteodată chiar simt nevoia să fiu (un pic) subiectivă. În seara lui 4 aprilie mi-am pus pantofii roșii de lac (cu un toc amețitor de înalt) și am mers la Sala Radio. Pentru Irina Iordăchescu, celebra soprană a Operei Naționale Române, pe care nu o ascultasem niciodată pe scenă, ci doar în înregistrări radio sau în transmisiuni în direct la televiziune/radio. Și a meritat să-mi scot pantofii roșii la purtare!
După cum spune și titlul concertului, au fost doar arii din operele marelui Verdi, cel care, așa cum a spus Tiberiu Soare (dirijorul serii) poate fi caracterizat sintetic prin două cuvinte: noblețe și generozitate. De ce? Pentru că și-a iubit cântăreții și vocile acestora, pentru fiecare în parte a scris partituri care să le pună calitățile în valoare, care să-i facă iubiți de marele public, doriți pe scenele mari de oriunde și care să le atragă faimă și renume. Symphactory Orchestra este într-o ascensiune continuă de la un concert la altul, o orchestră formată din oameni tineri, dedicați și iubitori ai scenei lirice și simfonice, condusă cu măiestrie de Monica Cristiana Bălășoiu, iar Tiberiu Soare a știut să-i strunească componenții și să le dea acea notă de tot unitar atât de necesară unei partituri clasice.
Foto: Roza Zah
Sala Radio a fost plină ochi cu oameni veniți special să-i asculte pe cei trei soliști ai serii: soprana Irina Iordăchescu, baritonul Ionuț Pascu și tenorul Hector Lopez. Pentru fiecare în parte au fost alese partituri care să le pună vocile și personalitățile în valoare, partituri nu neapărat foarte cântate pe marile scene de oriunde, dar bucăți muzicale care au cerut forță, tehnică și multă măiestrie vocală. Hector Lopez și-a arătat cu adevărat valoarea abia în partea a doua a concertului, când s-a simțit în elementul său, mă gândesc mai ales la „Ah! sì, ben mio coll’essere” din Trubadurul și la terțetul din final – „Di geloso amor sprezatto”, aceeași operă, când a ținut isonul Irinei Iordăchescu cu brio, dar a și știut să intre în scenă venind dinspre culise, unde cântase prima parte a partiturii dedicată lui. Ionuț Pascu, în schimb, a intrat în starea de grație atât de necesară scenei încă din prima parte a concertului, cântând pasional, dar și cu forță atât „Cortigiani, vil razza dannata” din Rigoletto, dar și în duet cu soprana serii în „Madamigella Valery” din Traviata. Și Ionuț Pascu și Hector Lopez au experiența scenei, se vede din orice mișcare, au știința intrării în relație cu publicul încă din primele momente, dar au dovedit că știu și să comunice între ei, direct și fără prea multe artificii.
Foto: Roza Zah
Am lăsat intenționat la urmă să vorbesc despre Irina Iordăchescu. Elegantă, impresionantă prin atitudine, a intrat pe scenă gata să cucerească și pe ultimul spectator din sală, pe cel mai sceptic sau pe cel mai critic. Cu o rochie din două piese, fusta albastră și corsetul negru, Irina a atras publicul de partea ei încă de la „Ave Maria” din Otello. O bucată muzicală mai scurtă, dar suficient de bine scrisă ca să-i poate evidenția tehnica vocală și particularitățile vocale. În schimb, în partea a doua concertului, la „Pace, pace, mio Dio!” din Forța Destinului ei bine, a luat publicul cu ea pe scenă, metaforic vorbind. Și a fost o decizie înțeleaptă să lase acest moment pentru partea a doua a concertului, când vocea era deja încălzită și publicul pregătit să intre într-o altă dimensiune, odată cu cei de pe scenă.
Oh Dio, Dio, fa ch’io muoia;
Che la calma può darmi morte sol.
Invan la pace qui sperò quest’alma
In preda a tanto duol.
Misero pane, a prolungarmi vieni
La sconsolata vita . . . Ma chi giunge?
Chi profanare ardisce il sacro loco?
Maledizione! Maledizione! Maledizione!
Când a ajuns la „Ma chi giunge?” nimeni nu mai respira, iar ea cu un simplu gest cu mâna ne-a luat pe scenă și ne-a făcut să rostim odată cu ea „Maledizione! Maledizione! Maledizione!”. Și, recunosc, mi-au dat lacrimile! Ropotele de aplauze și mulțimea de „Bravo!” strigate din sală au ținut loc de orice altă trecere spre următorul moment al serii. Să nu uit, nota de dramatism a fost accentuată și de faptul că în partea a doua a spectacolului soprana și-a schimbat fusta cu una neagră, cu trenă, dând întregii ținute o notă de și mai mare sobrietate. Revenirea Irinei Iordăchescu pe scenă a fost așteptată și încurajată chiar, sala uitând să mai tușească/foiască/respire la ultimele două partituri. Efectiv, la terțetul care a ținut loc de bis publicul înțepenise, era un singur corp care căuta să-și regleze respirația în funcție de cântul celor de pe scenă. Iar Tiberiu Soare a știut să le dea suficientă libertate celor trei soliști, deși uneori a părut că le imprimă prea mult din personalitatea sa, dar doar a părut. De altfel, cei patru mușchetari ai serii se cunosc de ani de zile, au lucrat împreună pe vremea când toți activau la Opera Națională Română și s-au susținut reciproc de-a lungul serii, dându-și valoare unul altuia.
Una peste alta, un concert cu adevărat aniversar, Fundația Calea Victoriei deschizând seria evenimentelor prin care-și celebrează cei zece ani de activitate culturală în cel mai frumos mod posibil. La mulți ani, Calea Victoriei!
