Pe Felicia Mihali am cunoscut-o acum un an, când am avut prilejul să vorbim despre începuturile parteneriatului editorial dintre editura pe care ea a înființat-o în Canada, Hashtag, și Editura Vremea. Volume apărute inițial în limba franceză și în Canada vor fi traduse în limba română și vor apărea la editura condusă de Silvia Colfescu. Între timp, eu am citit în edițiile românești A doua șansă pentru Adam, Dina și Bigama, toate trei scrise de Felicia Mihali. Dar proiectul editorial este mai amplu și pentru că am vrut să aflu mai multe despre cum va evolua am stat de vorbă din nou, cu scriitoarea, profesoara și patroana editurii Hashtag, Felicia Mihali.
foto din arhiva personală Felicia Mihali
***
Recent, a apărut în România O noapte de dragoste la Iqaluit, cartea scrisă de tine. De când ai sosit în România am impresia că te ocupi intens de promovarea ei.
Cei care se se ocupă de promovarea Editurii Hashtag în România este echipa de la compania Musket. Eu nu mai cunosc noile generații și noile publicații din România și cred că trebuie să se ocupe cineva care este mai aproape de ei. Și în Canada am o firmă care-mi face PR-ul pentru fiecare nouă apariție editorială. Așa e profesionist și așa e bine să se întâmple și aici. Evident, acum e mai greu cu promoția, este vară, iar cultura este oricum un domeniu care are nevoie de mult sprijin ca să atragă public spre deosebire de alte mondenități. Dar constat că există o nouă generație de ziariști culturali, pe care eu nu o cunosc, simpatici dar care pun tot felul de întrebări, multe dintre ele nu sunt chiar ceea ce aștepți tu să fie, dar e bine.
Știu ce vrei să spui, pentru că de la un timp încoace primesc comunicate de presă din ce în ce mai prost alcătuite, semn că e din ce în ce mai greu cu formarea noilor generații. Lipsesc informații esențiale din text, ceea ce înseamnă că cei care le realizează nu știu cum se face, nu le-a arătat nimeni.
Cel care mă reprezintă pe mine este Iosif Prodan, el a terminat Literele, și deci știe literatură. Compania Musket mi-a făcut și site-ul personal, cel de scriitoare. Așa ne-am cunoscut și mi-a plăcut cum au lucrat, au făcut tot ceea ce i-am rugat fără comentarii de prisos sau încercat să îmi dovedească de fapt că ei știu mai bine ca mine ce vreau, cum se mai întâmplă cu profesioniștii pe aici.
Parteneriatul dintre Hashtag și Editura Vremea merge în continuare?
Da, merge foarte bine. Anul acesta scoatem două titluri; primul este O noapte de dragoste la Iqaluit, iar al doilea va fi un eseu, Du coup, j’ai fui la France (De ce am părăsit Franța), scris de o franțuzoaică stabilită la Montreal, Anaïs Gachet. În Canada a mers foarte bine acest eseu, iar la editura mea pe mine mă interesează mult literatura scrisă de migranți; e o literatură foarte sensibilă la anumite realități care ne privesc pe noi, în mod special. De asta am și fondat Hashtag de altfel, să dau glas autorilor proveniți din migrație. Anaïs Gachet a emigrat în Quebec și m-am întrebat și eu, ca și mulți alții, de ce pleacă francezii din țara lor, o țară unde este nu este război, este o țară democratică… În ultimii ani asistăm la val puternic de emigranție franceză în Canada, oameni cu studii dar care evident sunt deranjați de faptul că nu-și găsesc locuri de muncă în domeniul pentru care s-au pregătit. Anaïs Gachet a reușit mai bine ca în țara ei de origine, a înființat o companie de dans la Montreal, pe urmă a început să lucreze cu o companie de teatru autohton, ca specialist în comunicare. Ea povestește în eseul ei despre acest traseu presărat de tot felul de obstacole. Ca și restul migranților, si francezii pot avea probleme de integrare. În Quebec cartea s-a vândut foarte bine și m-am gândit să-l aduc și în România ca să se citească și altceva. Aici am impresia că se bate în continuare monedă pe literatură europeană în exces, fără o mare viziune și deschidere spre alte spații culturale.
În România foarte greu se publică nonficțiune, sub pretextul că nu se vinde. Dar ei, cei care lucrează în domeniu, trebuie să facă piața, nu invers. Iar cu traducerile e o altă problemă, pentru că se traduce foarte multă literatură de consum.
Da, da, foarte multă literatură comercială. Dar știind că statul nu ajută deloc industria de carte, ca editor îi înțeleg că trebuie să supraviețuiască, să facă bani ca să reziste. Din păcate asta se face în detrimentul literaturii locale mai ales, a tinerei generații de scriitori, care sunt prost citiți, nu se lucrează pe textele lor din lipsă de timp și bani, și mai ales a traducerilor de calitate, despre subiecte de interes în restul lumii. Asta explică și de ce românii au o cultură politică, istorică, socială a lumii destul de limitată. Pentru mulți totul se reduce la greci și latini. Și la un pic de filozofie de secol trecut. Când cineva vrea să te impresioneze, citează clasicii.
Da, și în condițiile în care s-a scumpit cartea ca produs în sine, mă gândesc serios dacă să mai dau de la 40 de lei în sus pe un volum. Și asta nu vor să înțeleagă mulți. Eu caut cărți pe care să le pot folosi. De aceea mă gândesc că ceea ce vrei tu să publici în România poate contribui la această schimbare de direcție.
Încerc să fac ceva util, ceva ce încerc să fac și în Canada, nu doar în România. Lumea s-a schimbat, s-a metisat, nu numai la nivel de populație, de rase, de limbi ci și la nivel de idei. Mă întreb câți români se întreabă care este cultura, istoria, limba, aspirațiile atâtor străini veniți de peste tot la noi, care livrează mâncare, vând la patiserii sau fac slujbele cele mai grele. Câți oare din ei visează să devină scriitori, poate, să descrie felul în care sunt primiți și acceptați. Ca editor trebuie să te gândești uneori și la acest tip de public. În ce fel îl reprezentăm prin ce facem, răspundem oare la toate aspirațiile culturale sau ne gândim în continuare numai la un public tradițional. Non-ficțiunea este foarte în vogă în Canada pentru că ea este o cale acceptabilă, între eseu și literatură, prin care să atingi multe probleme de actualitate. De aceea am decis să public eseul lui Anaïs Gachet. Din fericire, Silvia Colfescu îmi dă libertate totală în ce privește alegerea titlurilor, și asta îmi place mult. Eu știu că nu se vinde foarte bine acest gen de cărți, dar încet, încet poate publicul de aici se va converti la altfel de lecturi.
Deci, tu, Felicia Mihali, ai la ora actuală traduse în limba română patru cărți: A doua șansă pentru Adam, Dina, Bigama și O noapte de dragoste la Iqaluit. Din cărțile tale mai vechi se mai găsește ceva în librării?
O noapte de dragoste la Iqaluit tocmai a ieșit in luna mai, deci ar trebui să fie în librării. Celelate două au apărut mai de mult și probabil că trebuie comandate. Este și normal, dacă o carte a apărut acum doi ani, n-o mai găsești pe raft în librărie, pentru că între timp au apărut alte și alte cărți. Iar dacă le pui pe raft, așa ca la la bibliotecă și vezi doar cotorul, evident că puțină lume o scoate să o răsfoiască.
Ai câteva teme predilecte, în continuare te interesează condiția migrantului, problema adaptării.
Mă privește și mi se pare că literatura (cea a emigrantului în primul rând) este o literatură care vorbește mai bine despre noile probleme de societate, despre fața ei ascunsă; viața în ghetourile comunitare, discriminare nu numai pe bază de piele dar și de accent, ipocrizia politicienilor care pun la dispoziție mijloace de integrare fără însă a le populariza. Până să am editură eram complet neștiutoare privind aceste programe de suport guvernamental care încurajează femeile migrante care au întreprinderi, mai ales întreprinderi culturale. Banii sunt acolo, dar nu știm să îi cerem. Nu aș putea zice însă că populația locală e mai știutoare. Și ei sunt la fel de inocenți în ce privește cultura financiară. În plus și ei trăiesc în propriul ghetou, departe de problemele noastre. Și ei, ca și noi, trăiesc între două lumi.
Bun, trăim într-o epocă a globalizării, avem drepturi și libera circulație, dar de fapt noi trăim în bule. Lipsa de comunicare ține de lipsa de deschidere, dar cred că ține și de o predispoziție a noastră, de a ne conserva, ceea ce nu e neapărat în favoarea noastră, ca specie. Dacă am fi mai deschiși și mai curioși, cred că ne-ar ajuta.
Depinde și de spațiul ideatic. În Europa structurile sunt mai coagulate, mai compacte. Migrantul are puține șanse să penetreze anumite medii sus-puse să le zicem. În Europa, societatea este clar divizată și toată lumea ține la aceste bariere, de netrecut uneori. Aici putem vorbi de elite, de o anume aristocrație tradițională etc. În Canada, ca și în Statele Unite, banul vorbește. Măsura reușitei tale personale este banul înainte de orice. Asta e dovada că ai înțeles mecanismele și te-ai adaptat. Iar banul își deschide porți care înainte erau închise.
Dacă ar fi să o iei de la zero, te-ai mai duce în Canada?
Da, categoric da. Din aceleași motive enumerate mai sus și pe care de-abia acum le înțeleg când am o editură, când plătesc salarii, când lucrez cu oameni, cu statul, cu fiscul. Acum știu perfect că în Romania nu aș fi reușit niciodată să fac ce am făcut acolo. Muncind la fel de mult. Aici niciodată n-aș fi putut să public în mai multe limbi, cărți editate în condiții excelente, cu promoția care trebuie, să fiu profesor, să călătoresc, să fondez o editură. Cred că deși sunt ortodoxă, funționez perfect într-o cultură protestantă, cu o altă viziune asupra vieții, a banului, a muncii. Aici vorbești despre bani când nu îi ai, ca să te vaieți, acolo cum să îi investești sau economisești. Banii nu sunt importanți decât în măsura în care poți face ceva cu ei, să îi faci să fructifice. Aici cultura econmică, spiritul de antreprenor la nivel mic este zero. Iar cei care fac bani de multe ori sunt ca un foc de paie, prin mijloace ilegale, corupție, furt, evaziune fiscală. Din fericire, văd că se mai clatină niște imperii pe aici. În România se muncește foarte mult, dar asta nu duce la mai nimic tocmai din cauza unei educații financiare care ar trebui să vină din familie, societate, biserică. La noi biserica încearcă să te convingă că banul e ochiul dracului, și că banul e bun numai când îl dai la biserică. În țările de cultură protestantă banul e răsplata muncii, dovada lucrului bine făcut. Eu știu că în România viața mea ar fi fost comodă, cu prieteni, cu viața mea de ziarist cultural, plină de evenimente, celebritate după ce publicasem Țara brânzei. Fără schimbări atât de drastice. Fără să o iau de a capăt cu totul, studii, casă, profesie. Cei care mă invidiază în acest moment, să se gândească la ce am făcut fiecare în ultimii 24 de ani. De câte ori eu m-am lovit de toți pereții, am fost umilită, am luat-o de la capăt. Viața mea nu a fost de invidiat, dar a devenit acum. Nimeni nu mi-a făcut cadouri. Cariera mea s-a construit de la zero. Iar acum muncesc mai mult ca înainte, dar am și mari satisfacții. Aș zice chiar că sunt fericită că eu, o migrantă, am reușit să intru în lumea editorială, dominată de canadienii de baștină. Fiind și femeie, care nu ajută totdeauna.
Deci partea cu adaptarea a fost mai degrabă o ambiție personală, ce frumos! Așa îmi explic de ce unii nu reușesc să se adapteze în Canada și pleacă fie în SUA, fie revin în Europa.
Eu sunt genul care nu renunță ușor, văd partea bună a lucrurilor și judec întotdeauna în termeni de avantaj. Totdeauna încerc să gândesc în perspectivă, dacă duce la ceva bun ceea ce fac. Când o iei de la zero trebuie să fii conștient că nu vei reuși decât în cinci-șase-zece ani. În cazul meu au fost 20 de ani. Trebuie să ai răbdare și să nu renunți niciodată. Dacă mă întâlneai acum șase ani, aș fi avut alt discurs. Editura m-a schimbat. Dacă mă raportez la societatea canadiană, de-abia acum am ajuns la adevărata maturitate, acum sunt la pontențialul maxim cum s-ar zice.
Revenind la cărțile tale. Aproape toate cărțile tale, cred, în afară de Țara brânzei, au apărut întâi în altă limbă și după aceea le-ai tradus în română. Dina și Bigama le-ai scris în franceză și după aceea le-ai tradus în limba română.
Da, sunt cărți scrise în franceză în mod direct. O noapte de dragoste la Iqaluit a apărut mai întâi în limba engleză, la Toronto. În engleză, titlul avea o conotație sexuală nu prea agreabilă; One Night-Stand în Iqaluit, ceea ce ra chiar vulgar, așa că editorul a decis să o numească Pineapple Kisses în Iqaluit. Din păcate a trebuit să accept să pierd această sugestie ironică din titlu, pentru că la final își dai seama că de fapt o noapte durează șase luni la Polul nord.
Ție în ce limbă ți-e mai ușor să scrii?
Depinde. Acum sunt la frontiera între două limbi, dar cred că franceza e cea în care am cea mai multă libertate. Dar cred că m-aș descurca la fel de bine și în limba română. Acum, când traduc în limba maternă, văd ce bine o stăpânesc, la modul profund, nu de suprafață; că mi se întâmplă să mai scap câte un cuvânt e pentru că-mi lipsește practica. Limba română are aceeași savoare ca la început pentru mine dar ca să scriu o carte de la început la final ar trebui să stau un an aici și mai ales să citesc mult. A scrie o carte nu e o chestie numai de limbă, ci de mediu, de subiecte, de actualitate, de orizontul cultural prezent, de preocupări, de mode.
Cărțile tale au un succes diferit în Canada față de România? Se vinde mai bine o carte acolo decât aici?
Cu cărțile în limba engleză am avut un succes mai mare în Canada. Pentru că se adresează unei comunități mai mari de cititori, SUA și mai ales întregul Commonwealth, Anglia, Australia. Fiind apărute în limba engleză, oricine le poate comanda și citi, dat fiind circulația acestei limbi, care a devenit o lingua franca, din China până în Olanda să zicem. The Darling of Kandahar, de exemplu, în 2013 a fost declarată în Canada una dintre cele mai bune zece cărți ale Quebec-ului. Dar succesul meu de stimă și de prestigiu l-am avut cu cărțile în limba franceză. Mai ales cu Dina, după ce Țara brânzei fusese cartea cu care am dat lovitura. Dacă nu publici o carte bună din prima, altă șansă nu mai ai. În 2002, editorului meu de atunci i-a plăcut atât de mult cartea asta, încât, deși era o traducere (iar la ei traducerile nu se vând), a publicat-o. Asta mi-a deschis porțile, m-a făcut cunoscută și îmbrățișată, am primit multe invitații la saloanele de carte, la festivaluri, am început să fiu studiată în facultăți. Asta este de fapt ceea ce consacră o carte. A publica o carte nu înseamnă nimic dacă nu se face o promoție corespunzătoare. Iar ceea ce te consacră în istoria literară este numărul de teze și doctorate care se fac pe cărțile tale, nu neapărat steluțele pe Goodreads.
Problema scriitorului profesionist. Dar pe tine te salvează și faptul că ai o meserie, că nu trăiești din scris, nu trebuie să faci compromisuri.
Aș vrea să pot trăi din scris, dar nu am cum. Drepturile mele de autor, conferințele pe care le dau, interviurile, seminariile îmi asigură un anume venit anual, dar aș trăi la limita sărăciei. Și m-am săturat de sărăcie, sincer. Așa că pâine mea cea de toate zilele vine din meseria de profesor. Scrisul se face în mare parte în vacanțele de vară, în weekend, tot ca pe vremea când lucram la Evenimentul zilei. Din fericire eu am scris tot timpul pe colțul mesei, dar cred că și limitarea asta are avantajul ei. Înveți să te rezumi la esențial, să renunți la excesul de detalii care mi se pare că uneori îneacă literatura română, chiar când povestea este bună.
Faptul că tu vorbești cu oamenii din jurul tău te ajută în procesul de scriere.
Pe mine, da, mă salvează modul acesta de viață, dar pe alții nu. Eu niciodată n-am făcut doar un singur lucru, întotdeauna a fost și muncă și facultate și copil și familie și tot așa. E stilul meu, mă plictisesc repede, devin depresivă când nu am ceva care să mă ocupe, să îmi urce nivelul de testosteron dacă vrei. Nu sunt genul care să mă odihnesc. Pentru mine retrasul la munte sau mai știu eu unde pentru scris, ruperea de mediu, nu sunt decât fițe. Eu sunt ziaristă la bază, obișnuită să scriu în orice condiții, chiar și într-o sală cu 100 de persoane. Știu să produc text, indiferent dacă-mi place sau nu. Numai că textul are o logică a lui, în momentul în care ai o idee, cuvintele generează sens și așa ajung să se condiționeze reciproc.
O noapte de dragoste la Iqaluit are un subiect de nișă, nu prea se vorbește despre Marele Nord în România.
Nici în Canada nu se vorbește foarte mult despre inuiți.
Foarte mulți oameni, când sunt întrebați ce știu despre inuiți, răspund doar că se sărută cu nasurile. Atât. Altceva nu știu despre ei. Dar comunitățile lor sunt mult mai bogate din punct de vedere cultural. Mă gândesc că poți să faci o paralelă între triburile de beduini din deșerturile Asiei și eschimoși. Au relații și obiceiuri care sunt dictate de climă, ei sunt dependenți de climă, ori noi nu mai dăm atenție la acest aspect.
Da, așa este este, clima este un factor esențial de organizare a modului de viață, cu tot ce ține de ea, organizarea socială, economică, culturală. În nord îți dai seama cât de mult depindem de mediu fără să ne dăm seama. Când am scris această carte, pentru prima oară m-am gândit la receptarea ei, ceea ce nu prea fac în general. Numai că în Canada problema Primelor națiuni a devenit foarte sensibilă, din cauza lungii tradiții de reprezentare folclorică a lor, idealizare sau diabolizare. Scriitorii sunt destul de temători să mai atingă aceste subiecte pentru a nu fi acuzați de ceea ce se numește cultural appropriation. În cazul meu însă ceea ce a șocat a fost felul în care am prezentat-o pe Irina, personajul principal, care este de fapt un fel de antierou, departe de ceea ce știm despre o femeie iubită de un bărbat. Irina a impresionat foarte mult, deși este un personaj de care nu te poți atașa. În cazul Irinei există un fel de refuz constant al dragostei din cauza experiențelor ei trecute, și despre care aflăm puțin câte puțin. În Quebec, critica a remarcat forța ei, umanitarea, prudența, atașamentul, dar care se las cu greu scoase din carcasa în care și-a baricadat sentimentele. În literatură există puține astfel de femei, care își ascund sensibilitatea în spatele unui zid de ghiață. Marea mea curiozitate este să văd cum va fi citită aici povestea ei. Am primit deja feedbackuri de la câteva persoane în care am încredere și care mi-au spus că le place foarte mult. Sunt reacții bune, dar să vedem ce va mai urma și din partea celor ce mă citesc pentru prima oară. În romanul acesta am dezvoltat cel mai mult o anume tehnică americană de scris, dacă vrei, cu mult dialog, cu personificarea intrigii, adică să las personajele să vorbească, să reduc cât mai mult vocea naratorului, ceea ce nu prea găsești în celelalte cărți ale mele.
Revenind la planurile tale editoriale, anul acesta, după ce ai adus pe piața românească romanul tău vrei să publici curând la Vremea și eseul De ce am părăsit Franța, de Anaïs Gachet, despre experienta francezilor care decid să se mute în Canada. Urmărind ce se întâmplă acum la ei acasă, îi înțelegi poate mai bine.
Încerc să public în România mai multă nonficțiune, sau ceea ce noi numim recit autobigraphique, narațiune autobiografică, combinație de experiență personală placată pe un aparat teoretic consistent, care să explice mai bine de ce trăim sau simțim așa. De exemplu, dincolo de experiența ei personală și a familiei sale, Anaïs Gachet studiază mult tipurile de migrație din ziua de azi, diferența să zicem între emigrant, exilat, expatriat. Pentru unii pare același lucru, dar ele exprimă de fapt o realitate total diferită, în funcție de locul de unde vii, culoarea pielii, limba maternă, diplomele, ce carieră ai și ce vrei să devii. Sunt extrem de multe variante pe care lumea le ia de-a valma. Pentru toți suntem migranți, dar în sânul acestei comunități noi ne simțim extrem de divizați. Acum, România se confruntă și ea cu un val de migranți veniți de peste tot, Africa, India, Bangladesh, Pakistan. Am impresia că mare parte dintre românii sunt foarte puțin empatici cu acești oameni împinși de o sărăcie extremă să vină până aici în căutare de o viață mai bună. Raluca Feher posta ceva pe Facebook despre tatăl ei care și-a dat demisia din administrația blocului pentru că vecinii se plângeau de mirosurile indienilor și de faptul că ei ar fi adus gândacii în bloc. Acești noi veniți sunt un termometru bun cu care ne putem eventual lua temperatura rasismului nostru endemic, pe care îl negăm complet. Ne credem toleranți, deschiși, dar asta pentru că nu am trăit niciodată aproape cu comunități atât de diferite de noi. Eu cred că pentru mulți poate fi o bună ocazie să învețe ce înseamnă toleranța.
Care sunt planurile tale de viitor?
Ca editoare încerc în continuare să public cărțile care-mi plac. Lucru care nu e totdeauna ușor. Ca scriitură personală, încerc să termin un roman, care se petrece într-o mică comunitate din Quebec, de aceea îl și scriu în franceză, un fel de comedie de genul Ilf&Petrov despre anumiți veterani nostalgici ai comunității noastre pentru care tot în comunism era mai bine. Ceea ce ei nu înțeleg este că ceea ce regretăm nu este comunismul ci tinerețea noastră, ceea ce mi se întâmplă și mei. Când vin în București, nu regăsesc neapărat un oraș ci viața mea din trecut.
Tu publici constant, să zicem că o dată la doi ani scoți o carte?
Nu am un program anume. Dar cam așa s-a întâmplat. Ca profesor, am două luni pe ani de vacanță, în care obișnuiam să termin prima ciornă a unui nou roman. Evident, corectarea, revizia, dura mult mai mult. În ultimii ani, de când am editura, vacanțele îmi sunt blocate. Pe de altă parte însă, meseria de editor m-a făcut să devin o altă scriitoare, mai econoamă cu mijloacele de expresie. Când scriu, de multe ori arunc o privire la numărul de cuvinte al documentului. Înțeleg cât de important este să nu amăgesc citorul cu prea multe detalii inutile, să las personajele să se exprime și să nu vorbesc în locul lor. Naratorul omniscient ma plictisește de moarte. Nu mai trăim în epoca balzaciană și nici timpul nu mai are cu noi o infinită răbdare. De când am editură mă gândesc că din moment ce le cer scriitorilor să fie succinți, de ce să nu aplic regula și la mine. Vreau să cred că meseria de editoare m-a făcut mai bună scriitoare, căci scriitura este și ea o meserie.
Uite o idee bună, scriitorul să se pună câteodată în rolul unui editor, i-ar prinde bine schimbarea de rol.
Sunt mulți autori care nu înțeleg, din păcate, ce înseamnă un proces editorial și cât de important este acesta. Dar ca să se schimbe ceva în bine pe piața editorială românească ar trebui ca statul să se implice mai mult. În Canada ajutorul de la stat ne oferă luxul de a face treabă bună, de calitate, de a fi atenți până la ultima virgulă. Mai este apoi promoția, căci fără publicitate degeaba scoți o carte. Nu are nici cititori și nici impact. Tot statul mă ajută să îi trimit pe autori la târguri de carte, la saloane, să traduc autorii și autoarele pe care îi vreau, nu numai celebritățile. O literatură sănătoasă este o literatură diversă, un peisaj complex, plurivocal, unde să fie reprezentate toate categoriile de autori, de genuri, de subiecte. Nimeni nu ia în seamă o literatură care se rezumă la un singur autor sau la un singur gen. Traducătorii au un rol important în promoție, diversificare, dar mulți aleg calea ușoară, celebritățile, pentru că sunt siguri că pot obține bani de la stat pentru aceste traduceri. Lucru normal, dar care creează un cerc vicios. În Canada avem privilegiul să ieșim din el, pentru că statul dă bani mai ales pentru traducerea unei întregi diversități de autori nu numai celebrități.
