Improvești cu lucruri mici, hazlii, firești

„Trebuie să vă povestesc despre băiatul meu, Matei. Are un obicei îngrozitor: nu adoarme până când nu-i spun o poveste. Știu, o să ziceți că și voi faceți la fel. Numai că el nu se mulțumește cu orice poveste.” Laura Grünberg

„Esența artei de a spune povești este nu atât narațiunea în sine, cât relația creată.” Silke Rose West, Joseph Sarosy

Mai multe adevăruri transpar din poveste și prin intermediul ei.

Întâi, faptul că li se cere copiilor ascultare deplină, foarte rar cei mici au o relativă independență, sunt protejați în exces și resimt această grijă a părinților că fiind strivitoare.

Matei vrea o poveste despre „Bătrânețe fără tinerețe”. Băiatului i se pare că bătrânețea este vârsta ideală, a cunoașterii depline și a libertății. Copilul își dorește să înțeleagă, la fel ca bunicul lui, rostul tuturor lucrurilor și, foarte important, nu vrea să nu mai fie dădăcit. Oamenilor cu păr alb pe la tâmple nu le mai spune nimeni ce-ar trebui să facă.

„Ce bine e să fii bătrân!, se gândea băiețelul. Cum să ajung și eu așa mai repede? A citit o mulțime de cărți, sperând să găsească o idee. Zânele bune făceau tot felul de minuni — transformau oamenii în broaște și invers, dădeau puteri celor buni, dar nicăieri nu se spunea că ar fi fost în stare de așa ceva. Poate e foarte greu, s-a gândit băiețelul, și nici măcar o zână nu are o asemenea putere. Dar atunci cine m-ar putea ajuta?” (p. 19)

Mulți copii dereglează în gând mecanismul timpului, din plictiseală. Își imaginează că oamenii mari au parte de aventuri grozave, uitând că bătrânețea are și ea defectele ei.

Dorința i se împlinește. Numai copiii au privilegiul acesta al dorințelor împlinite. Totuși, există și o condiție mai greu de respectat: fără dulciuri, fără bezele, zahărul este inacceptabil de la un număr de ani în sus.

E adevărat, se încheie povestea, peste ani, copilul bătrân și-ar fi dorit să inverseze timpul, doar că numai una e vârsta miracolelor, iar el o traversase deja.

În altă poveste, o fetiță oarbă este ajutată de un alt copil să vadă lumea, să îi înțeleagă frumusețea, culorile și sensul, în timpul unei plimbări. George îi face complimente fetiței și descoperă la rându-i că nici oamenii care văd nu văd mereu totul. De exemplu, nu pot privi în lăuntrul lor, fiind, așadar, asemenea unor orbi.

„— Tu îți vezi plămânii?

— Nu. Nimeni nu-și vede plămânii. Doar cu niște aparate speciale…

Vezi… și noi suntem un pic orbi.”

(p. 55)

Ingenios, George o ajută pe fetiță să înțeleagă că prin celelalte simțuri poate suplini văzul. Ea însăși este frumoasă așa cum e muzica preferată și e dulce cum e șerbetul. Copiii speciali cunosc lumea, au pe deplin această îndreptățire, învață prin interacțiuni, la fel ca orice altă ființă de vârsta lor.

Ca să o protejeze, părinții o țin pe fetiță închisă în casă. Izolarea nu face decât să sporească tristețea și aduce în mintea ingenioasă planuri de evadare. Confucius, purcelul cu nume, devine prietenul celor doi copii.

Dispariția unei litere, ne spune altă poveste, are consecințe grave pentru comunicare, deci și pentru păstrarea bunei înțelegeri dintre oameni: dispar cuvinte întregi, care trebuie înlocuite prin sinonime. Pentru „început” se va folosi cuvântul „start”. Numai că dispariția cuvintelor care încep cu „î” se dovedește cu mult mai gravă. În primejdie sunt scrisul și cititul și, implicit, gândirea. Există o legătură clară între forma pe care cuvintele o au într-o limbă și mentalitatea vorbitorilor ei. Și fără cuvinte pur și simplu nu se mai poate.

„Până la urmă, din solidaritate cu bietul Î, au hotărât să renunțe cu totul la alfabet, la scris, la citit. Copiii chiar s-au bucurat, căci așa scăpau de greșelile de ortografie pentru care erau mereu certați de profesori și de părinți. Nu mai erau nevoiți să scrie tot felul de exerciții încuietoare, nu mai era nevoie să scrie pagini întregi cu fiecare literă caligrafiată de mână, cu toate că ei vor folosi mai ales computerul, și nu scrisul de mână. Dar nici soluția asta n-a dat roade. Timpul nu putea fi dat înapoi. Cum să trăiești în secolul 21 fără cuvinte, cărți, Facebook, sms-uri? Cum să comunici doar prin semne, prin sunete de tobe sau mai știu eu ce?

Singura soluție era să-l găsească cât mai degrabă pe Î. Trebuia găsit cu orice preț.” (pp. 46-48)

Când apare pana de curent, viața familiei capătă alt ritm. Copilul se strecoară în lumea umbrelor, învingându-și teama de întuneric și este gata să salveze lumea — oamenii rămași în lift, de exemplu, au nevoie de ajutor. În lumea umbrelor, lucrurile au altă consistență, mai rarefiată. Ce e de văzut aici? Poate distanța dintre vârste: cei mari au alte preocupări, nu știu și nu pot rămâne tot timpul lângă cei mici, care au și ei un univers aparte. Și nu despre distanța fizică este vorba, ci despre una cu mult mai greu de acoperit, chiar și atunci când există iubire.

„— Mami, zise el, știi, am fost în Țara Umbrelor…

Dar nu-l asculta nimeni, fiindcă tocmai începuse unul dintre serialele alea cu sute de episoade în timpul cărora mamele, dar mai ales bunicile, nu mai auzeau nimic, nu răspundeau la telefon și, în general, întrerupeau orice altă activitate casnică.

Așa că Simon se întoarse la jucăriile lui.” (p. 13)

Cartea Laurei Grünberg pleacă de la un pretext familiar: cuvântul așezat în poveste aduce alături vârste diferite și spulberă plictiseala. Cei mici au nevoie de povești noi sau de povești vechi în haină nouă, și le solicită înainte de somn, în minunatul ritual al traversării împreună a oricăror distanțe.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Laura Grünberg este scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și cofondatoare a Asociaţiei De Basm (Asociaţia Scriitorilor de Literatură pentru Copii și Adolescenţi din România). A publicat mai multe cărţi pentru copii printre care Poveste cu un gând strănutat și Să creștem mici. Carte pentru cei mici care trebuie neapărat citită de cei mari. Când nu scrie cărţi sau nu face ateliere pentru copii, Laura Grünberg este profesoară la Facultatea de Sociologie, Universitatea din București.

Improvești cu lucruri mici, hazlii, firești de Laura Grünberg