Duminică, 1 septembrie 2024, va fi primul concert în aer liber din seria care face parte din ediția a doua a unui festival special, PIANO EXPRESS. Muzică nouă, tururi ghidate, concerte de pian în aer liber, spații urbane alese deloc întâmplător pentru ca toate acestea să se întâmple. Am stat de vorbă cu Adriana Toacsen, cea căreia îi datorăm acest festival și ce am aflat sper să vă trezească curiozitatea. Ne vedem duminică, la ora 17, la Casa Tudor Arghezi – Mărțișor!
Adriana Toacsen
***
Înainte de a intra în poveste: ce este memoria pentru tine, muziciana? De câtă memorie are nevoie o pianistă?
Asta este o poveste fără de sfârșit, dar o să mă străduiesc să fiu cât de ponderată cu numărul de caractere!
Cred că există mai întâi memoria culturală care ține de parcursul compoziției care trebuie interpretată. Dar vorbim și de aceeași memorie culturală care influențează interpretarea prin traseul istoric de până atunci, din care rezultă și particularitățile interpretului în cauză.
Apoi ajungem pe tărâmuri mult mai precise, la memoria tehnică, cu care ne luptăm cu toții. Învățăm partitura cu tot ce conține ea. Unii au un sistem care presupune că învață mai întâi textul (« cuvintele ») și apoi pun dinamica (nuanțele). Alții spun că trebuie să înveți mai întâi rar și apoi ajungi la tempoul final. Alții spun că trebuie pus totul de la început, atâta cât se poate.
Eu am avut noroc să am de la început o citire bună și de aceea îmi place varianta în care pui totul cât mai repede pe picioare. Este limpede ca avem nu doar o memorie a textului, dar și a mișcării, a senzațiilor și chiar și a trăirilor. Eu mă străduiesc să refac cât mai riguros din punct de vedere psihologic și imaginar condițiile finale. Dacă nu reușesc să vizualizez sala, atmosfera și o parte din oameni, încerc să proiectez asupra mea senzațiile și mai ales pretențiile pe care le am eu de la mine pe scenă.
Nu cred ca am putea să sperăm să obținem pe scenă rezultatul dorit, dacă doar la momentul X ne bombardăm mintea și corpul cu solicitări care nu au mai fost formulate și puse în practică până atunci! Este ca un lego sau un puzzle pe care îl lași neterminat. La limită, chiar și în două secțiuni mari. Până nu-l unești NU este complet…
Recapitulare? Memoria colectivă, memoria individuală, memoria fotografică, memoria fizică, memoria gândului (conceptuală), memoria afectivă și memoria viitorului! Noroc că nu le despicăm prea des, că ajungeam ca-n bancul cu miriapodul! Când suntem mici le construiesc alții în noi, apoi le preluăm instinctiv, pas cu pas și le adaptăm la personalitatea fiecăruia dintre noi….
Muzica nouă e muzica timpului prezent, pare că nu se hrănește din amintiri. Și, totuși, eu cred că memoria spațiului joacă un rol foarte important în crearea noilor universuri sonore. Îmi dai dreptate sau mă contrazici?
Aici nu o mai tratez personal și o să spun o «anecdotă» adevărată.
Să spun mai întâi ce am înțeles eu din școală tratând prin filtrul meu personal. Majoritatea curentelor:
- Au avut întotdeauna câteva vârfuri fabuloase.
- S-au bazat pe o întreagă pleiadă de compozitori care au scris în stilul respectiv, dar mai ales pe cei care au finisat stilul precedent.
- Până în secolul XX aproape toate au venit cu pretenții de revoluție și au negat curentul care a fost înaintea lor. Tot în secolul XX au ajuns să fie din ce în ce mai puțini creatori de vârf care să facă parte din aceeași mișcare, arta devenind din ce în ce mai individualistă.
Eu aș adăuga că au avut o nevoie din ce în ce mai mică de a nega ce s-a întâmplat înaintea lor.
Care-i anecdota?
A existat un studiu al BBC Muzic Magazine, făcut (parcă) în 2019, în care chestionau un foarte mare număr de compozitori cărora le solicitau un top 3 al preferințelor personale. Unul din cei mai mari compozitori americani, John Corigliano, a răspuns:
- Beethoven
- Beethoven
- Beethoven
Cred că asta zice tot despre direcția în care au evoluat geniile, formatorii de opinie și despre cum prezentul a învățat că istoria este extrem de valoroasă și că fără ea, cultura produce mai puține vârfuri.
Piano Express e proiectul tău 100%. Câtă muzică și cât management/spirit organizatoric încape în punerea la punct a unui proiect de amploarea celui despre care vorbim?
Piano Express este ideea mea, dar am fost încă din primul moment un trio împreună cu arhitecta Ilinca Constantinescu și cu compozitoarea Diana Rotaru, ceea ce a făcut să fie mai ușor.
Ilinca a fost partenerul meu de la început. I-am spus ideea, am întrebat-o dacă îi place și am primit, la scurt timp o invitație să ne plimbăm prin oraș, după locuri! N-am știut să estimez ce mă aștepta! O minunată după-amiază în care am pălăvrăgit cu spor despre idei, dar la finalul căreia m-am prins că am fost la maraton! Ilinca, organizată ca întotdeauna, nu a lăsat nimic deoparte și a pus la cale o plimbare de aproape 20.000 de pași! Una din cela mai plăcute și mai interesante plimbări de până acum…
Apoi au fost discuții nesfârșite cu Diana Rotaru, muza mea când vine vorba de repertorii! Diana este un om pasionat și curajos, o persoană care le știe pe toate, este la curent cu toate, este și consumator și influencer și distribuitor…pentru mine este DIANA și îi datorez mai multe decât încap în cuvinte!
Muzică încape cât până la cer și înapoi! Muzica este cea care ne unește pe toate: o pianistă, o compozitoare și o arhitectă melomană pasionată de cultură și valori universale.
În primul rând este pasiunea pentru muzică, pentru nou și pentru OAMENI. Piano Express își dorește să iasă în stradă pentru a putea să strige cât poate de tare că MUZICA ESTE FRUMOASĂ și că muzica contemporană este un partener incredibil de drum! Este tot timpul surprinzătoare, inovatoare și spumoasă!
Tot în primul rând 🙂 am vrea să convingem oamenii să-și privească orașul cu mai multă atenție și să fie sensibili la istoria lui, la memoria lui și la cultura lui! Avem Locuri ale Memoriei care trebuie sa fie făcute cunoscute generațiilor mai tinere, celor care nu sunt din București sau celor care nu au avut ocazia să știe despre ele! Sunt atâtea locuri cu o încărcătura atât de intensă când vine vorba de memorie și mult încercata societate din anii de până în decembrie 1989! Anul acesta se împlinesc 35 de ani de când am trecut prin acel iureș al istoriei, unul care ne-a marcat și ne-a înspăimântat pe unii dintre noi.
Am fost întotdeauna sensibilă la ce implicații au momentele istorice sau momentele semnificative din punctul de vedere al memoriei colective….Noi suntem generația care a trăit ’89 din plin! Am fost chiar și în piață! Locuri ale memoriei este și despre cum ne-a marcat și ne afectează vizual – urbanistic, pe toți, chiar și acum, alegerile făcute la momentul respectiv de către regimul comunist.
Știu că Piano Express e la a doua ediție anul acesta. Concertele sunt tot în aer liber, în parcuri și alte locuri urbane de întâlnire ale oamenilor, dar față de prima ediție are ceva diferit. Ne povestești, pe scurt, cum ai ajuns la această idee?
Voiam să ajungem și mai aproape de oameni și să le explicăm contextul în care ne petrecem viața, orele libere, evenimentele culturale etc…Am avut un alt proiect anul trecut – Encore. Esență a plăcerii muzicale și am descoperit în plimbările prin țară că oamenii vor să vină la evenimente în care le vorbim, le explicăm ce se întâmplă, vor să înțeleagă contextul și să ajungă, poate, să aprecieze cu alți ochi….
Locurile… să fiu sinceră, au pornit de la faimosul calcan al MNȚR care toamna se umple de iederă! Apoi am stat de vorbă și am realizat că se adunau spații care aveau legătură cu memoria orașului, așa că ne-am așezat cu răbdare să vedem ce vrea orașul să ne spună. Criteriul acesta ne-a făcut să mai avem o diferență majoră față de anul trecut. Dacă atunci îmbrățișam orașul, acum suntem ca o cometă care vine dinspre margine spre centru.
Care din experiențele de anul trecut – din timpul derulării proiectului – te-au motivat să mergi mai departe? Pot să fie și experiențe negative, nu neapărat pozitive, mă gândesc că eroarea/greșeala are rostul ei în procesul de învățare.
Nu știu dacă am avut experiențe negative….Viața de muzician te învață să te canalizezi pe pozitiv, altfel nu am putea să supraviețuim pe scenă. Pot să spun câteva experiențe pozitive.
Am aflat de la o prietenă care a venit la ultimul concert de anul trecut că s-a întâlnit cu această ocazie cu niște vecini, care i-au mărturisit ca s-au plimbat după noi prin oraș! Au fost la patru din cinci concerte! A fost dovada vie a faptului că am reușit! Și mai am o poveste. Ultimul concert de anul trecut s-a desfășurat în curtea Universității Naționale de Muzică din București. Cu 20 de minute înainte de concert am plecat în Cișmigiu cu un teanc de flyere și cinci voluntari după mine, toți studenți la UNMB. De ce? Am fost în parc ca să vedem dacă mai convingem lume să vină la noi și, în plus, am vrut să le arăt studenților că trebuie să se lupte cu jena de a vorbi cu oamenii. Am avut o mare bucurie să văd în public destul de multe persoane dintre cele cu care am vorbit în parc. Vă mulțumim!
Cât de mult curaj îți trebuie ca să cânți piese noi (de muzică nouă) în fața unui public eterogen, format adesea ad-hoc, nepregătit și neobișnuit cu sălile de concert sau cu muzica cultă?
ENORM de mult! Lupta cu curajul este o evoluție eternă a interpretului de pe scenă, indiferent unde este ea montată!
O iau în ordinea ta.
Piesele noi sunt ceva extrem de greu de cântat, pentru că au o altă structură diferită față de orice am învățat în facultate. Sunt tot timpul surprinzătoare, se repetă extrem de puțin, sunt solicitante fizic, tehnic și-ți dezechilibrează simțul de orientare!
Publicul este o încercare pentru interpretul de muzică contemporană, pentru că la muzică este cel mai greu, zic eu… Limbajul este complet altul și stările prin care te poartă sunt extrem de diferite și solicitante. Am avut un concert în care am cântat o piesă al cărei titlu este Malneirophrenia (starea din timpul unui coșmar). La final, mi-a povestit un spectator, care avea până în 40 de ani, că în timpul acelei piese a început să simtă că îi bate inima mai repede, ca într-un coșmar!
Cred că publicul trebuie doar să vină fără prejudecăți și să se lase pe mâna noastră – a interpretului/interpreților și a compozitorului.
Nu întreb câtă nevoie avem de muzică, știm prea bine amândouă răspunsul, dar întreb altceva: ce proiecte ar trebui să mai punem la cale, astfel încât să acoperim cât mai mult din această nevoie?
Proiecte culturale! Câtă vreme există cultură, o să fie bine și pentru muzică!
Altfel, cred că nu vom putea niciodată să facem suficiente proiecte pentru copii. Cred că așa cum îi ducem la școală, trebuie să îi ducem la teatru (și experimental), la film (și artistic), la concert (și contemporan).
Sunt extrem de deschiși și de receptivi. Trebuie să avem încredere în ei, să nu îi tratăm cu superioritate și să îi lăsăm să ne arate cine sunt. Lipsa de idei preconcepute îi ajută să aprecieze esența și nu forma!
Educația vizuală se împletește perfect cu educația muzicală, cu condiția să nu greșești dozele. Care crezi că vor fi punctele tari ale evenimentelor conexe concertelor? Cu alte cuvinte, la ce să se aștepte cei care vor să vină să vă asculte, pe tine și pe invitații tăi?
Da, putem spune educație vizuală, numai că la noi nu este la figurat :)! Chiar vorbim despre ce vedem zi de zi cu toții și despre ce putem să apreciem, cum este cu memoria locurilor și cu locurile memoriei!
Să se aștepte la determinare, pasiune, calitate și speranță.
Te las pe tine să faci încheierea interviului! Știu sigur că-mi vei pune la încercare imaginația! 🙂
După cum ziceam, noi nu supraviețuim fără speranța în viitor!
Cel mai provocator performance al meu a fost invitația lui Irinel Anghel de a participa la Ocolul Conservatorului! Aveam de cântat două piese. Într-una din ele cântam pe coarde și în cealaltă cu unghiile pe lățimea clapelor. Practic, preț de maximum 10 minute cântam la pian fără să apăs nici măcar o clapă! M-am luptat pentru acest performance! Am stins luminile, am pus scaunele în jurul pianului, am cântat cu o veioză mică. De abia vedeam pianul!
Am primit a doua zi un telefon de la o prietenă, care mi-a spus că a reușit doar fetița lor să ajungă la concert. O fetiță de 13 ani la momentul respectiv! Mama era fericită să-mi spună că Natalia i-a zis că dacă mâine s-ar desfășura același concert ar veni în mod sigur cu mare încântare!
Suntem norocoși!
PIANO EXPRESS ajunge în septembrie 2024 la a doua ediție. Scopul acestui proiect este să scoată muzica modernă și contemporană din sălile de concerte și să o aducă în mijlocul bucureștenilor. Pianista Adriana Toacsen va fi gazda evenimentului, iar invitații săi sunt artiști precum pianista Angela Drăghicescu, duo-ul PERCUSSIONescu (Irina Rădulescu și Răzvan Florescu), Corul „Preludiu – Voicu Enăchescu”, dirijorul Andrei Stănculescu și trio-ul de jazz AMPHITRIO (Andrei Petrache, Mike Alex și Philip Goron).
*
PIANO EXPRESS propune o serie de evenimente săptămânale gratuite, în aer liber, în fiecare duminică din luna septembrie 2024. Acestea includ cinci concerte, trei din ele fiind acompaniate de dialoguri cu arhitecți și artiști care explorează tema memoriei urbane.
*
Proiectul se desfășoară în spații cu intrare liberă, atent alese pentru a fi ușor accesibile și într-un cadru informal, tocmai pentru a transmite mesajul important al inclusivității și accesibilității, atât în ceea ce privește actul artistic, cât și cadrul spațial. Partenerul Supereroi printre noi oferă consultanță pentru accesibilizarea spațiilor și concertelor, încurajând astfel o diversitate cât mai mare a participării.
