Despre îmblânzirea trupului de către înger/suflare

**Despre îmblânzirea trupului de către înger/suflare, pe numele cel adevărat-textul Ulițkaia**

S-a întâmplat să citesc în…timpul „recent” nouă câteva scriitoare ruse de o calitate a scrisului care le impune în prim-plan literar. Încep, dar nu o uit pe Yahina, cu Maria Stepanova, apoi Marina Stepnova, iar acum nu atât Ludmila Ulițkaia, era fixată mai demult în cadru, dar ultima ei apariție, Adevăratul meu nume, Humanitas Fiction, traducere Luana Schidu, o impune peste timp.

Dacă e vorba de suflet și trup din nou, la Ulițkaia, „numele meu…” e făptuit din două …fețe, unul căpătat și recunoscut/demonstrat, altul secret, nespus și deodată expus până la fundul fundului viețuirii, cu reziduuri, înfățișări, destine, rude apropiate sau depărtate, târzii sau încă în cursul …vieții, prieteni, grupuri și grupaje scurte și năbădăioase ori piezișe într-ale existenței, comportamentului, cupluri, exemplare umane de o radiație spectrală, ciudată, molipsitoare, în ciuda calmului notării sau schimbării de ritm ori scriitură, fierberii proprii în alte formule de text/ură. Nu e vorba de literatură, în ciuda ei, nu de umor, ironie sau căldură narativ-portretistică, nu se mizează pe scriitură ca performanță deși peste tot sunt mari pagini de literatură pură, proză sau poezie, îți iau pulsul tot mai mărit, ci de o sfințire, suflare a corpului/omenescului, și el scriptural, de fapt, în mersul ei, biografic…

Am avut impresia că mărturiile, jurnalul, proza de familie, eul, alter/ul sau câte și mai câte exemplare de/din viață adunate și împrăștiate în rama fatalității noastre …umane, sunt puse la microscop să dea sufletul. Și asta chiar în figuri, evenimente, nuclee familiale comprimate sau desfășurate în genealogia sau clipita lor. Și, ca să vezi dumneata, sufletul stă tot mai liniștit, mai înțelegător în cercuri de viață, proiectate și ele într-un caleidoscop care le colorează, le multiplică, le apropie și le depărtează, joc savant și bun meșteșug în cărțulia asta. Totul pe un ecran cu multe denivelări neașteptate, rupturi sau cronologii ori fugite, răsturnate, ori îndreptate și nivelate, de fapt privirea autoarei în toată desfășurarea ei de o viață. Ecranul e când clar, când vaporos, duios, amar, tragic, comic, toată aria. Până și proiecțiile despre sfârșit a elementelor….naturii (ar fi toate de citat) nu sunt decât trupuri de scriitură care stau în fața morții ca formă de rezistență călcând-o cu propriile arme/vizionarism, în fața Morții celei mari, nu a unui exemplar, nu doar în exemple de … cârpe, ale morții risipite peste tot în, era să zic, narația asta deloc odihnitoare, mult năucitoare, trepidantă, aiuritoare. S-a îndrăznit să se treacă de literatură și tot cu literatură să o faci.

Să lupte trupul-numele de pe copertă, cel adoptat și trăit peste cel născut și…acoperit cu o notare ultimativă? Viața trece pe bucăți? Scrierea lor adună o viață și o moarte împreună. Totuși, textul dă vamă urmașilor însăși… familia, propria făptură în toată a ei goliciune, prieteniile ori cunoștințele până la sânge sau rușini de nespus, cât și simpli cunoscuți, dar contorsionați de viața aleasă, parcursă ori refuzată.

Mărturisitorul de pe copertă și dinăuntru, cu ținte spre sine că nu mai știi, se pune în cuie sau îi așteaptă pe alții să-i imobilizeze!? În expunerea nudă a întâmplărilor, sosite din memorie, se strecoară și mângâierea/înțelegerea, dar, prin această tehnică perpetuă, tipică scriitoarei, lovitura abruptă. Era acolo, doar se dezvăluie. Și neutralitatea doboară ce mai poate fi retractil în cititor. E aceeași zbatere vie dintre trup și suflet, mereu pus în perspectivă, una trasă din memorie/amintire, cu mare finețe și tărie. Iată o mostră de mărturie, și ea eliberată ca și întregul text – memorie – ficțiune astfel, cu umor sec, cu autoflagelare și înțelegere/dragoste: „Sexul nu‑i josnic. El e sincer și nu ascunde nimic./Natura îi poruncește să muncească pretutindeni, mereu. Sexul în care exiști. Deja îmi vine să ies din el în acea ființare liberă în care se încheie această robie, truda fără sens a reproducerii, și începe libertatea îngerilor”.

Proiecția propriei înmormântări nu e altfel realizată: “Înmormântarea mea va fi frumoasă și veselă./Am gândit‑o de mult./ce frumos e când se pune acest punct de adio/pe cuvintele „Acum slobozește“…/În sicriu o să arăt foarte bine – mai bine decât cu o/săptămână înainte de moarte./mă bucur de vorbele voastre și de devotamentul și/dragostea voastră mai mult chiar decât m‑am bucurat în/timpul vieții./Amin”. Sigur că lovitura refren ar trebui să fie…postumă, dar nu aici e fenta artistică, ci în urmare: “Și, mai ales, cel/mai important, mi se va dezvălui în/sfârșit numele meu adevărat”.

Textul de față, cel din trup făcut, omorât și renăscut de însăși vitalitatea lui cu capete multe, instituie o regalitate, e dovada unui exemplu de ființare la … moarte, propria viață călcând-o.

Epilogul capătă, în ciuda apocalipticului, acea seninătate a omului simplu, de fapt, obținut de Una Ulițkaia care se scrie pe sine, familia și pe ceilalți dimprejur, cu toate cercurile care o strâng ca într-o vârstă a omului. Simplu…!

Un butoi de pulbere asemenea carte în care se riscă totul pentru a se câștiga singura atitudine care uimește până și moartea, grația asta de tip existențial și scriptural deodată, făcută cu propria piele. O lecție de nemurire.

Adevărat, sunt momente dezunite sau amestecate, ca în partea cu portretele în cadru scurt existențial, dai mâna cu oameni și momente și reflecții spumoase, cu bizarerii și înțelegeri pe dos, cu mutații de mentalitate sau de supușenie, cu șiraguri întregi de destine la comun sau disparate, dar toate sunt asamblate într-o spunere înspre cei care urmează și cărora li se pune în brațe un bagaj anume.

Nu e literatură, nu e doar literatură, nu e biografie întru nemurire, e biografie intru înglobare, adunare cu neamul, asta ar fi, să zicem, trupul, numele, dar el își duce portul în cercuri care se multiplică mereu până când și scriitura și omul și fapta capătă suflu.

Trupul, numele căpătat, dar peste numele adevărat, e biografia omului, ăla adus si fărâmițat în multe exemplare, plimbat cu biografie proprie și multe altele, ruptă, lovită și îmbucătățită la vedere prin aceste mărturii…

Autoarea trece dintr-un stil în altul, dintr-o poveste în alta, de la un om la altul într-o scriitură amețitoare și într-un ritm ca o altă atitudine în fața uitării/limitei, care ia, la rându-i, multe fațete și…un sfârșit.

Partea poetică e în contrapunct cu narațiunile scurte sau foarte scurte, tipice în ficțiunile autoarei, care prinde cu undița scripturii sale, fiindcă pare sfințită prin marea cadență, prin tăieturile, fragmentările unor nuclee de viață, ba o viețuire-moarte. Oricare dintre fragmente, fie în proză, fie în versuri, sunt în acord cu exemplarele multiple, secondate și de petreceri în lumea neașteptatului, geneticii sau încurcăturii, culminând cu pasajele despre sfârșitul umanității, extrase, parcă, din natură, ca să vedeți dumneavoastră cum distrugerea vine din dezacord. Acestuia i se opintește tocmai accederea, aproape îngerirea, cu omul –curățat, situat, parcă, din viață în Interval. Unul al chipurilor înălțate, când sufletul se eliberează de trup – biografie – text și dă de lumină, iar cele șapte povestiri explicite, par pornite/dezvoltate și în/dintr-o scurtă narațiune, cuprinsă în volumul Trupul sufletului, intitulată Autopsia. Aici, anatomopatologul, cu larg exercițiu de maestru în „citirea” celui depus la morgă, întrucât gândea trupul ca pe unul sfințit/suflat, „un templu părăsit de suflet”. Altfel spus, trupul (ca o carte deschisă) direcționat mult spre necunoscute, viața în ascunzișurile ei cele mai… umane. Chemat la fiul Mariei Akimovna, ucis de niște motocicliști, invidiat pentru muzica sa îngerească, născută cu el odată, Kogan descoperă la morgă, în trupul astfel curățat, nu altceva decât aripile. O asemenea îngerire, să zicem, vine, însă, după trăirea în chip, purificat din viață, „săculeții misterioși tăiați în omoplați” sunt dovada, va fi urmată de muzica din Interval. Acolo accede cu flaut cu tot cel care se va trezi cu muzica după el, în simultaneitatea a toate. Concluzia este chiar pe linia acestei situări angelizate, „unde totul era concomitent și în deplinătate”.

Marea scriitoare Ludmila Ulițkaia va construi volumul nou, cu care se depășește pe sine, când nu prea mai avea ce depăși, Adevăratul meu nume, cu, de fapt, două nume care traduc dublu textul de față, unul, cunoscut publicului, celălalt înăuntrul acestei biografii încăpătoare, nu doar de lume proprie, ci și de mulțimi omenești/de destin incredibil/e, prin urmare unul tot al trupului – text, celălalt, însă, al sufletului, placat pe biografeme și neprevăzut uman, cel propriu, de familie sau societate, cu secretul săpat înăuntrul secretelor existențiale, cele mai multe ale autoarei, arată chirurgical. Toate sunt tăiate până la măduvă, dincolo de osul care susține trupescul, ba dincolo de el. Impresionanta explozie de poezie și narație din acest volum duce înspre chipul angelizat, de toate curățat, dar numai după un traseu interior, dacă ne referim la numele dinăuntrul numelui de pe copertă. Înăuntru, în deplină (auto)biografie și ficțiune, mergi accelerat, nu există vâscozitate, cotești, cazi, te ridici, aluneci din nou, dai de râu, dai de stâncă, te duci în prăpastie existențială, aparent comună, dar deodată unică, și ea populată de, să o spunem, destine obișnuite, absurde, contorsionate, lineare, bruscate unde nu te aștepți, întrerupte, ne-supuse logicii, bunului simț, mentalității, obiceiurilor, familiale sau istorice, ne-cunoscute în esența lor, ignorate în viață ca și în moarte. Vezi cum nuclee/monoliți de viață și de moarte ca de stâncă, mai ales în ultima parte a memoriei/amintirii de neoprit, urcă pe versantul care aduce nașterea sau moartea în momentul lor de stop-cadru, de parcă ar potrivi soarta sau nu ar potrivi-o cu întâmplarea, trăirea, sorocul, riscul, s(u)punerea. Povestirile cu soarta lor nebună, care mai de care seducând cititorul, sunt purtate cu dus-întors de la mângâiere la spânzurare spre cele mai crude/naive rușini biografie sau mici/mari tortúri de realitate și vis, de întâmplări ștrangulate, cu ființe la fel, dar și cu destule accederi la visul de lumină și la o moarte purificatoare.

Polifonia nu este a textului, ci a (auto)biografiei, a memoriei trupești/ „numele meu adevărat”, cu metamorfoza sufletească de netăgăduit. Aici e marea cătare a volumului, pentru că se dă o suflare nouă oricărui petic (o, câtă poezie și dramă e în cusătura familiei și de familie!; a se vedea bucățile de memorie, de trupuri, peticile folosite întru veșmânt personal, de familie, de societate și vremuri), repede ajuns piele, suflu adică. Respirație se dă oricărui nucleu narativ, lărgit sau strâmt, de familie, de societate și timpuri diferite, oricărui personaj ori fapt, fie și rupt, cârpit, dar mereu asortat ansamblului, emblematic, un anume sens, cu rostuire. În familia cu rădăcinile și rătăcirile ei, dar și împrejur, societatea și timpurile, de demult și de aproape, chiar de…viitor, totul e într-o permanentă curgere, mutație și reflecție, una pe care numele secret/adevărat o poate smulge și dărui de parcă ai asculta fugi muzicale, ritmul fiind unul neapărat viu, de neoprit. Faptele sau amintirile sunt trase mai larg sau de-a dreptul scurt, din segmente, unite abil și provocator, neașteptat, blând și tăietor, subtil/e mereu, cu contrastul de tip ontologic la îndemâna unei scriitoare care a umblat demult pe asemenea cărări scripturale și acum are nevoie de mai mult, schimbând des accentele, comprimatele, poetica, stilul, accesându-și amintirile până la văduvirea lor, proiectând sfârșituri ca să le vedem noi în carne și oase ca pe simple elemente, vânt, ploaie, într-o dezlănțuire poematică de avalanșă. Sigur că suntem prinși sub ea, dar cu capul deasupra. Ca să mai vedem și …urmarea sfârșitului. Asta e scriitoarea, dincolo de sine stă alt text, alt chip-suflet, cel la care accedem și noi, mai întâi traducătorul, de data asta unul magistral, afund, vibrant și tulburător datorită luxului de a fi în text cu totul, Luana Schidu, apoi cititorii. Aici paleta va fi diversă, mulți vor găsi ceva de făcut și purtat și vorbit și scris din…”peticile” Ludmilei Ulițkaia.

Oricum, amintirile stau în fața sau pe spatele ficțiunii, stau, mai ales cu o notă de surpriză, în partea poematică a cărții, una enormă, deasupra oricărei poetici întrucât până și tușele minimaliste sunt lecții de scriere…creativă, de felul în care acasă devine sufletul acestui corp textual, nu unul leșinat, nu unul obișnuit, ci metamorfozat, cu acces la Interval, purificat la chip prin vămuirea mărturisirilor fără sfârșit. Asta se petrece, nu se…petrece, odată cu cartea care ne trimite mereu spre dincolo într-o vedere alchimică. Și nu se oprește, nu e bilanț, mai urmează… Jurnalul e tot în mâinile scriitoarei, a se vedea invitația sa finală, nu se va liniști cu asta.

Blândețea cu care își privește semenii/personajele e totdeauna sincronizată sau urmată de mușcătură. Pentru că ceea ce pare rupt, ștrangulat sau chiar dezunit în jurnal sau ficțiuni, se unește în perspectiva aceasta multiplă, până și stilistic sau de poetici plurale, întru facerea/desfacerea/surparea/memorarea și, la urmă, înmânarea scriptural-memorialistică. În poemul cel amplu în ciuda distilării, în schițe și momente de un umor nebun, subminat prin dramatic, evitând la marginea marginilor tragicul nost’ de soartă e asta care prin demna (în ciuda așa numitului material) textură petic, detaliul e memorabil, vine cu/drept suflare îngerească. Detaliul este de-a dreptul emblematic, pe măsura întregului, rostuirii. Așa este venerabilul palton, aparent simplu obiect vestimentar, ca și încălțămintea, dar trecut de autoare la…stat/ură de simbol: „soarta paltonului bunicii, care a devenit al mamei, dar nu acesta a fost punctul final al biografiei lui. Acest palton era menit să mă slujească și pe mine”.

Chiar și la capitolul detaliul unui… detaliu-obiect memorialistic, Ulițkaia se folosește de o adevărată poveste “fantastică” întru a demonstra cum învelișul scriptural, sinonimul accesoriului mașinii de tocat, să zicem, e un mister care rămâne …urmașilor, și asta tot (de) la propria înmormântare: „părintele Aleksandr o să citească rugăciuni minunate despre „cu sfinții odihnește”/câte ceva se lămurește din revelațiile metafizice despre/natura sufletelor și câte ceva rămâne un mister, de pildă:/unde a dispărut accesoriul mașinii de tocat carnea și unde/a dispărut pe urmă însăși mașina de tocat? Sunt în/ viață mistere…”.

Ulițkaia vine cu știința dintotdeauna, aplicată prozelor scurte, cu povestea, una cu cheie și exemplaritate. O plecare bine pregătită și întoarcerea de la aeroport datorită expirării vizei… Shengen, tot mânuită și mântuitoare este, ca și poveștile despre îngeri sau ciori. Se aleg nuclee narative, unele lovite de scurtime (doar narativ) fiindcă oamenii, din familie, prietenii, cunoscuții, etc, de fapt, viețile-comprimat, sucite, răsucite sunt scoase rapid din uitare, iar ingredientele cunoscute din cărțile anterioare vin în avalanșă, în ritm așa de accelerat că te duc și te aduc la început, tot de poveste. Stau ca niște stampe câteva povestiri despre necunoscuții cei… mai necunoscuți după moarte. Defilează o Liusea întâi, apoi Svetlaeva, cu fetele, cocote care se revoltă legând-o cu o frânghie de rufe, dar morțile lor nu se știe dacă sunt punitive, mai degrabă goale, comune. Poate cea mai dramatică, pe dedesubtul expunerii comprimate până la o schiță, e povestioara Oksanei, înstrăinată de viață datorită corpului ei și a respingerii sociale. Locuitoare a unei camere din blocul fabricii la care lucrase, va lăsa o moștenire de mare artist, broderiile, cu soarta lor deplină, dezlipite, însă, de cea a femeii total necunoscute în esența ei: “Lucrătorii de la muzeu au făcut o expoziție mare cu lucrările Oksanei și chiar au dus‑o la o expoziție în străinătate, în orașul Paris. Toți vizitatorii au suspinat și au admirat lucrările artistei necunoscute. Așa și scria: „Lucrări ale unei artiste necunoscute de la mijlocul secolului XX“.

Aș zice că aici autoarea dă, din nou, un exemplu de trup care se îngerește, suflat, nu în viața de toate zilele, ci în Interval-memoria semnificației, numelui adevărat deci, prin darul nesfârșit, aici broderia. La Ulițkaia scrisul cel la biografie dedat ca trup, este, prin urmare, sfințit de exemplaritate, de purificare, iluminat el însuși dincolo, în…urmași/cititori. Toți intrăm în puterea…acestui „destin”.

Când Ulițkaia ajunge la …medalionul unui Serghei Barhin, scenaristul cu pregătire de arhitect, e cu o măiestrie biografic-ficțională evidențiată puterea destinală, a trupului cel vulnerabil altoit și trăit. Pe firea sa înalt artistică se adună nu doar necazurile unui evreu, ci și ale sexualității care se lovește de zidul mentalității comune. Ulițkaia face iar o demonstrație de mare înțelegere și iubire, la fel ca în privința sexului, când prezintă montarea pe scenă, scenarizarea devenind mai amplă în sensuri, așa plină în răspunsuri că nu poți decât bifa cum e fixat locul originar devenit nonloc („Poporul părăsește pământul. Şi pământul rămâne pustiu. Mai e doar palisada de stâlpi dezgoliți. Scena pustie a unei lumi părăsite”) sau plecarea la cer, pusă tot în scenă de teatru, care e lumea, firește, din pasajele următoare.

Alte povestiri tapetate rapid se strecoară cu un ochi la îngerire și cu unul la fața lumească, așa cum doi îngeri, veniți cu misiunea morții pentru o bătrânică, sunt puși în încurcătură, chiar letală, la trecerea ei dincolo, de un pisic, Gica, de la Gigant, care își impune însoțirea femeii, fapt neobișnuit, de nevoie aprobat la nivelul unui Intermediar/ Interval, pus pe șotii de data asta, ca în lume. Sunt destule astfel de răsturnări, mai ales în aceste schițe, și portretistice, cu umorul de totdeauna înflorit la suprafața sau în subsolul biografiilor și microficțiunilor, toate cu sens, iluminare… „adevărată”, ca numele cel sfințit. Aș da aici pasajul accederii unui om simplu, dar curățat exact la moarte, comprimatul Deasupra răsuna o muzică:

„Către sfârșitul vieții, Maria Alekseeevna a început să vadă lucruri invizibile, inexistente sau de mult dispărute. Prima dată a fost faptul că a început s‑o deranjeze dulapul care bloca ușa tăiată cu mulți ani în urmă, după împărțirea camerei mari în două. Unde era acum acest dulap din mahon fals cu romburi pe uși nu știa nimeni, pentru că fusese dus tare demult la anticariatul de lângă stația de metrou Frunzenskaia și se primiseră pe el neașteptat de mulți bani. Maria Alekseevna nu se mai ridica de mult, zăcea într‑unul din paturile părinților, cu romburi pe tăblie, în care se și născuse, și se uita la dulapul care nu mai era acolo. Al doilea pat din această garnitură de mobilă fusese pus pe balcon după împărțirea camerei, și acolo s‑a udat, s‑a uscat și a putrezit ani la rând. Odată, noaptea, când era aprinsă veioza de sticlă albastră, scăldând camera într‑o lumină misterioasă, Maria Alekseevna a văzut cum o siluetă greoaie de femeie se apropie de dulap și, zăngănind din chei, îi deschide ușa din mijloc, cu oglindă. Era, fără nici o îndoială, răposata bunică Evghenia Mironovna în halatul de flanel în carouri. Tania a pus farfurioara pe noptieră și a început să plângă. Deasupra capului Mariei Alekseevna lucea un romb pe care în clipa aceea cădea o rază a soarelui la asfințit. Undeva deasupra răsuna o muzică”.

Interesant cum purificarea este creionată adesea încă din timpul viețuirii, personajul fiind dotat cu lumină interioară:

„Bătrâna Maria Vasilievna stă întinsă în patul dublu, cândva conjugal, dar de mult de văduvă, și se gândește la îngeri: în copilărie văzuse unul mic, doar ceva mai măricel decât o cutie de chibrituri, se jucase împreună cu ea cu păpușile pe care i le cosea bunica din resturi de material din munca ei de croitoreasă. Păpușile erau moi, umplute cu bucățele din vatelina cenușie pe care bunica o punea între stofa paltonului și căptușeala de mătase. În conștiința ei atinsă de degenerare se amestecau puțin: păpușilor parcă le creșteau aripioare, iar îngerii nu erau îmbrăcați în pene albe, ci în fuste pestrițe. Dar îngerii și păpușile nu se jucau împreună, ci parcă se certau pe un obiect de forma unei cutii lunguiețe. Maria Vasilievna s‑a uitat mai bine cu ochii ei aproape orbi și s‑a recunoscut în acest obiect ciudat pe ea însăși, tânără și puternică, apărându‑se cu mâinile și dând din picioare.

— Nu vreau la păpuși, vreau la îngeri, a spus Maria Vasilievna. Şi un vânt cald parcă a dus‑o în partea îngerilor, și ei au luat‑o în cercul lor ce se unduia în adierea vântului. Şi în casă s‑a stârnit zarva: sunau telefoane, se chema salvarea, medicul de familie… Nu‑i nevoie! Nu‑i nevoie de nimic! Maria Vasilievna stă întinsă și zâmbește”.

Cu măiestria cunoscută, dar aici și întru urmași în-chip-uită, Ulițkaia ne va purta cu accelerație și rost, de fiecare dată, prin lumea celor șapte, număr mi(s)tic. Șapte sunt sfârșituri, mari spectacole de natură fiecare, cele mai dramatice/mai montate astfel, din carte, în ciuda conținutului, șapte sunt boli, șapte sunt nașteri, ca să vedeți domniile voastre că totul încape într-un calapod sacru al vieții în comun(itate)/lume. Și nu degeaba aveam narația pantofăriei, (acolo unde e desfășurat în toate accidentele lui…însuși Trupul, totuși individual ca destin; nu toți acced la sfințire, doar cei scriși, fără de cronologie, în textul acesta trupesc foarte, dar înălțat ca în montajul genialului scenarist-arhitect. Un exemplu de povestire umoristică, și țintită spre grotesc, chiar este cea a Lenei, de pildă, lovită de tuse, care își va lua viața în propriile mâini, cum scrie des autoarea, eliberându-se și eliberând de nonsens și strivire, familială sau socială, drumul existențial. Bâlciul acestor deșertăciuni spumoase până la seducție continuă tot cu șapte, șapte perechi de gemeni, apoi șapte familii, ce spectacol scriptic și uman/comportamental/existențial!, toate pigmentate cu reflecția aparent umoristică, secondată amar, dezvăluitor, ca în notația-lovitură:

„Sâmbătă seara femeile au terminat de murit. Doctorul radia: își îndeplinise visul – sintetizase virusul antifemei”.

Textul Ludmilei Ulițkaia nu mai e singur deși ne prăvălește spre adâncimi dureroase, vinovate, rușinoase sau exemplare, spre viețuirea asta din subsolul/suprafața cotidianului ca să nu murim degeaba, dar, mai ales, să nu moară și memoria sau inventivitatea, textul așa de în suflet turnat/suflat de artistul care și-a întrecut mâinile, ochii, vorbirea și scrierea, forma de rezistență, nu doar la vremuri, cât la, să o spunem fiindcă aici e marea surpriză, nu într-ale vieții cu peticirea ei memorabilă, ci da, a morții, într-o dramatică încleștare cu dorința omului de a o trăi/vedea, măcar întrezări. Acolo se petrece și marea vibrație de care vorbește chiar Ulițkaia, punctând într-un interviu: “Despre trup știm mult mai multe decât despre suflet”. În această carte, însă, trupul e suflat/citit până la…suflet prin forța artistică a scriitoarei (chiar și în paginile în care își…contabilizează, cu efecte de lumini și umbre desăvârșite, fiecare părticică, cea corporală, ce umor, ce subțire e muchea dintre mângâiere și zgârâietură, totuși iubire!). Ulițkaia își dezvăluie… drumul/purificarea, la începutul cărții menționând: „în palmă voi ţine o piatră albă cu numele adevărat”; simbolul nu are nevoie de decriptate, dar e de spus că se mai află și o piatră cenușie, una pe mormânt/memoria către urmași, dar, în cazul de față tocmai lumea-text va fi transmutată, metamorfozată, iluminată, albită.

Adevăratul meu nume este o îndrăzneață, măiastră mostră, neapărat labirintică și în bucăți (personal nu zic eterogenă fiindcă unitatea cărții nu mă lasă), că sufletul poate ajunge trupul, aici scriptural, că unul a fost Lazăr… Ulițkaia desăvârșește printr-o sfințire, ca într-un locaș al pomenirilor, fiecare plecare/întâmplare/poveste, cu acel Amintotalizant, smerit și respirat de fiecare dată altfel, de fiecare dată …adevăratul memorialist. Sub un arbore genealogic se petrece plăsmuirea/lucrarea: “mama mea mirușa cu soțul ei tatăl meu/jenia și eu/verii mei încă nu se născuseră/ies doisprezece/a douăsprezecea sunt eu liusea/la mese/trebuie să vă scriu copiii mei/tot ce știu despre strămoși”. Autoarea transmite cu insistență urmașilor săi, fără cronologie, cum des precizează, toată memoria și bucățile ficționale, dar, după lectura „numelui său…adevărat”/textul de față smerit și iubit. Printre urmași suntem și noi, prin citirea cu revelații a căii cathartice. Una cu a pietrei din morți/cimitir când tocmai își schimbă culoarea, din cenușiu în alb, exact ca trupul cel însuflețit. Acolo, ca pe o tabletă/tăbliță fermecată, întru memorie, putem citi și un „petic” de îndrumare, nu singurul: „a rămas doar un sens, unul singur –/să transform viața de zi cu zi în text/dacă nu fac asta nu mai rămâne nimic/o singură întrebare pentru judecata de apoi – dar pentru cine?”. Vor fi mulți cititori, acum și peste timp, care vor răspunde sigur, pe total, pe porțiuni, reflecții etc., fiindcă autoarea, și când scrie „despre trup”, a se vedea fragmentul, o face cu/în…suflet/chip, unul sumativ, posibil doar spre capătul viețuirii.

Cu citatul biblic, cartea își conține și comunică sensul acestui demers al Ludmilei Ulițkaia: „Celui ce va birui îi voi da să mânânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte” [Apocalipsa, 2:17]

Mai există o întrebare: Ficțiunea, fie și bazată, mai întâi, pe un jurnal, poate să bată, nu realitatea, ci…plecarea noastră? De domolit/îmblânzit, o face.

Adevăratul meu nume. Povestiri din biografie de Ludmila Ulițkaia