Între demonstrație și lecție de profesionalism e rost de un concurs internațional de muzică

Compozitorul și pianistul polonez Zygmunt Krauze, președintele Secțiunii de Compoziție ai Concursului Internațional George Enescu, ediția aXIX-a, l-a chemat pe scenă, pentru a-l felicita personal. Abia ce se stinseseră acordurile Simfoniei Consolations, scrisă chiar de el, lucrare cu care a câștigat ediția trecută. Shin Kim are 30 de ani, e din Coreea de Sud și a dat măsura talentului și profesionalismului (pe care le posedă și combină într-un fel unic) cu această simfonie. A stat în primele rânduri și mi-ar fi plăcut să-l văd și să-i simt emoția în direct, pe când își auzea propria compoziție. Sunt convinsă că a sunat mai bine decât în orice închipuire, pentru că interpretarea i-a aparținut Orchestrei Naționale Radio – în opinia mea, cea mai bună orchestră din țară la ora actuală -, condusă pentru acest concert de o dirijoare de origine bulgară, Delyana Lazarova. Tânără, cu o personalitate foarte bine conturată, s-a văzut asta încă de la primele acorduri ale serii. Simfonia lui Shin Kim a fost, în fapt, o istorie auditivă a Coreei (de Sud), scrisă cu ajutorul combinațiilor de note. Cu o primă parte foarte lirică, care a cerut foarte multă atenție din partea partidei percuție a orchestrei, simfonia a continuat cu o luptă a nuanțelor, combinată cu forța expresivității, astfel încât bornele călătoriei (istorice) s-au așezat de la sine. Să înțelegi evoluția unui spațiu istoric bine definitiv și noneuropean (fără prea mult efort) este semn de genialitate, îmi permit să-mi spun. Iar dirijoarea a înțeles perfect unde să pună accentele, astfel încât orchestra să se audă suficient de tare și, în același timp, să nu se piardă nimic din sonoritate, ritm, nuanțe și câte altele ce țin de universul componistic în sine.

credit foto George Enescu Festival

A urmat Triplul Concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră de Paul Constantinescu. Dacă la simfonia coreeanului am avut în fața ochilor o scenă plină ochi de muzicieni, de această dată ne-am bucurat de un prim-plan asigurat de cei trei soliști ai momentului, toți câștigători ai secțiunilor în anul 2022: Maria Marica la vioară, Benjamin Kruithof la violoncel, iar la pian Alexandra Segal. Un dialog frumos între cei trei tineri și orchestră, mediat excelent de dirijoare, astfel încât fiecare solo s-a auzit perfect. Paul Constantinescu a scris concertul în anii ’60 ai secolului trecut și se simt în părțile sale influențele momentului, dar și influența lui Enescu și a altor mari compozitori. Un concert pus sub semnul eclectismului, dificil pe alocuri, tocmai pentru că cere foarte multă coordonare între soliști și orchestră, care n-a pus foarte multe probleme dirijoarei, din moment ce a fost și un bis (din Schubert) acordat de cei trei. Chiar dacă mi-aș fi dorit un pic mai multă personalitate din partea celor trei, concertul în sine a fost corect cântat, astfel încât nimeni nu s-a îndoit de alegerea organizatorilor: concertul este foarte bun și merita să fie cântat în deschiderea Concursului Internațional George Enescu, ediția 2024.

Face parte din tradiția Festivalului și Concursului ca lucrările lui George Enescu să fie cântate, fie în diversele concerte susținute în cadrul festivalului, fie în cadrul concursului. Închiderea serii i-a aparținut lui Enescu, cum altfel, iar Poema Română a cucerit definitiv publicul. S-a simțit plăcerea muzicienilor – Orchestra Națională Radio și membrii Corului Național Radio, dirijat de Ciprian Țuțu – de a fi ambasadorii unui compozitor efectiv genial. De fiecare dată când ascult Poema Română, mă surprind cât de pătrunsă de emoție sunt. Oricât de pregătită aș fi și oricât de cârcotașă (de data asta venisem cu gândul că n-are cum să sune mai bine decât versiunea lui Gabriel Bebeșelea, cântată tot la Ateneul Român, cu niște ani în urmă, în cadrul unei ediții de festival) tot mi se face pielea de găină. Prima parte a Poemei a fost fix cum trebuie, în forță, pentru ca suita de dansuri să fie perfect nuanțată, cu momente bine delimitate, astfel încât niciun meloman să nu rămână confuz; în schimb, închiderea a fost ca și cum titanii erau acolo, cu noi. Imnul regal? Magnific! O închidere de seară perfectă, care a ridicat sala Ateneului Român în picioare și a smuls ovațiile melomanilor încântați.

credit foto George Enescu Festival

E complicat să-ți scrii istoria când vii după niște directori de festival nu doar foarte puternici, ci și foarte bine plasați în ierarhiile profesioniste. Cristian Măcelaru știa foarte bine că avea de scris o filă a istoriei Festivalului și Concursului Internațional George Enescu, dar mai știa și că depindea doar de el dacă fila asta va fi personalizată sau nu. Să intri în istoria muzicii clasice/culte e din ce în ce mai greu, trebuie să denoți profesionalism, dar și personalitate puternică. Deloc întâmplător, directorii acestui festival au fost dirijori; nu pentru că Enescu a fost el însuși (și) dirijor, ci pentru că ei, dintre toți muzicienii, posedă un simț al managementului, cel care e atât de necesar când vine vorba despre viziunea și programul unui festival de talia celui despre care vorbim acum. Concertul de deschidere a ediției 2024 a Concursului Internațional George Enescu a dat notă din plin despre această viziune; de la nominalizarea membrilor juriului de compoziție (perfect echilibrat din toate punctele de vedere!!!) și până la alegerea lucrărilor care alcătuit programul serii. Până și alegerea Orchestrei Naționale Radio a fost mai mult decât inspirată, deși contrar oricărei tradiții: cine ar fi crezut că n-o să deschidă Orchestra Filarmonicii George Enescu? După ediția festivalului de anul trecut, eram curioasă dacă Măcelaru își va păstra entuziasmul. Și l-a păstrat, ba, mai mult, se pare că-l va duce la un alt nivel, ceea ce chiar nu e deloc puțin lucru.

După o asemenea deschidere, e de așteptat ca și finalele să fie pe măsură! Nu mă îndoiesc că muzicienii rămași în concurs sunt foarte buni și mă aștept ca semifinalele și finalele să fie adevărate regaluri pentru melomani și profesioniști. Să ne bucurăm, așadar, de muzica bună! Septembrie va fi întotdeauna enescian și ce bine că e așa.

credit foto George Enescu Festival

PS: trebuie să pun un bemol, căci nu pot trece cu vederea. Mi-e imposibil să înțeleg pe cel care a dat autorizație să se susțină concursul de street dance, fix în fața Ateneului și chiar în timpul concertului. Dacă a vrut să ne testeze fidelitatea și rezistența, i-a reușit, n-a ieșit nimeni din sală. Dimpotrivă, orchestra s-a mobilizat și a făcut ca momentul să fie memorabil cu adevărat. Rușine celor care au crezut că o astfel de concurență, total neloială, e semn că e loc pentru toată lumea.