„Frumusețe și teroare. Renașterea italiană și ascensiunea Occidentului”. O analiză

Catherine Fletcher este istoric specializată în istoria Renașterii și istoria modernă europeană, profesor la Manchester Metropolitan University și autoare a mai multor volume de specialitate pe teme de interes ale istoricului. În anul 2020, publica volumul The Beauty and the Terror. An alternative history of the Italian Renaissance, cartea fiind tradusă în limba română de Corina Dobrotă, în anul 2024, la Editura Litera. Despre Renaștere s-au scris biblioteci întregi în toată lumea. Unele ipoteze au fost hiperbolizate, altele, dimpotrivă, au plasat Renașterea într-un con de întuneric. S-au realizat numeroase filme și documentare, unele mai fidele adevărului istoric, altele interesate de efect. Și atunci, în mod justificat, de ce încă o lucrare despre un subiect atât de cercetat? În primul rând, răspunsul se conturează încă din titlu, care conține doi termeni aparent în antiteză, frumusețe și teroare. Renașterea și-a căpătat amprenta frumuseții care a străbătut-o: arta, bogăția, culoarea, opulența marilor construcții. Însă, această frumusețe, demonstrează istoricul, a fost pretutindeni însoțită de teroare, de război, de morți cumplite, de strategii politice și militare. Tocmai de aceea se justifică o nouă cercetare despre Renaștere, deoarece cea de față are ca obiectiv a contura imaginea cât mai fidelă a acelor timpuri, din cele două perspective: a frumuseții, care a ajuns până la noi, dar și a terorii, care într-un fel sau altul a creat premisele formării Europei moderne.

Volumul este structurat în 26 de capitole, precedate de introducere și prolog, capitole care cuprind paliere diversificate din perioada secolelor al XV-lea și al XVI-lea, atât la nivel politic, social, economic, diplomatic, capitolele fiind structurate echilibrat și scrise într-o manieră accesibilă și publicului larg. Perioada cercetată se concentrează pe cele două veacuri deja amintite, reprezentând chintesența marilor schimbări, ascensiuni, transformări, însă, inevitabil, se mai face recurs și la perioada anterioară cu scopul unei mai strașnice înțelegeri.

Bibliografia cercetării este una generoasă, cuprinzând atât surse principale (lucrări din epocă), cât și surse secundare aferente subiectului central al cărții. Abordarea este predominant cronologică, autoarea fiind preocupată de înțelegerea faptelor în ansamblu, motiv pentru care sunt stabilite comparații și legături și cu alte spații sau epoci istorice.

Încă de la început, autoarea precizează care sunt palierele de interes în analiza sa istorică, surprinzând cele două fețe ale lui Ianus, aplicate Renașterii.

Aceasta este o carte despre aceste legături, despre relațiile dintre oameni și povești care sunt spuse ca parte din istoria occidentală, unele dintre ele de așteptat, altele nu. […] Aceasta este și o carte despre război și consecințele sale. Din 1494 până în 1559, peninsula italiană a fost locul unei serii de conflicte aprige între principii europeni, cunoscute azi drept Războaiele italiene: o luptă între monarhii spanioli și marii lor rivali din acea vreme, francezii, pentru supremația în Italia.

Este esențial a înțelege că, deși există tentația unei definiții și încadrări spațio-temporale riguroasă a Renașterii, această perioadă nu este limitată la spațiul italian, la regatele italiene, deoarece încă nu există un stat unificat, acest fapt petrecându-se abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ci se extinde tocmai prin legăturile pașnice sau belicoase pe care italienii le stabilesc cu celelalte state apropiate sau mai îndepărtate. Bariera rigidității încorsetării Renașterii este necesară a fi îndepărtată pentru a vedea lucrurile cât mai limpede, în ansamblul și complexitatea lor.

Secolul al XV-lea reprezintă un punct de cotitură pentru istoria europeană, din foarte multe puncte de vedere. Pe de o parte, schimbările manifestate la nivelul papalității: Papa Nicolae al V-lea devenea primul pontif recunoscut după numeroasele scandaluri din interiorul Bisericii. Acesta a fost strâns legat de încoronarea lui Frederic al III-lea ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, ceea ce în mod evident aducea papalității un alt statut. Pe de altă parte, la un an de la încoronarea fastuoasă și controversată, sultanul Mehmed II reușea să cucerească Constantinopolul, drept consecință, statele italiene formau Liga italiană, cu scopul apărării reciproce în cazul unei invazii otomane. În același secol, se făceau călătoriile către Lumea Nouă, călătorii finanțate de marile curți regale interesate direct de bogățiile aflate dincolo de ocean. De asemenea, cunoșteau o ascensiune fulminantă marile familii ale Italiei renascentiste; familia Medici, Sforza și Borgia, cea din urmă ajungând în scurt timp să preia papalitate prin Rodrigo Borgia, devenit Papa Alexandru al VI-lea, ulterior și familia Medici avea să cunoască același drum. Aceste familii, dincolo de rolurile și aspirațiile politice pe care le-au avut, se găsesc și în strânsă legătură cu marile nume artistice, culturale ale vremii. De pildă, interesant explorate în volumul de față sunt legăturile lui Leonardo da Vinci cu familia Sforza.

În 1494, Leonardo da Vinci lucra la Milano pentru conducătorul orașului, Ludovico Sforza, iar printre sarcinile sale se număra și realizarea unei sculpturi spectaculoase: un monument ecvestru al lui Francesco Sforza, tatăl lui Ludovico și primul din familie la conducerea orașului […] Se stabilise la Milano din 1482, când venise cu o misiune de pace din Florența și fusese angajat de Sforza, care îl aprecia. Cu toate acestea, perioada următoare avea să fie destul de dificilă pentru da Vinci, în urma tuturor acuzațiilor aduse, inclusiv cea de sodomie, determinându-l să își îndrepte atenția și către alte domenii, cum ar fi cel tehnic, militar.

Perioada Renașterii este puternic marcată de ascensiunea familiei Borgia, mai cu seamă după anul 1492, când capul familiei, Rodrigo Borgia devenea Papa Alexandru al VI-lea, familia fiind deja extrem de controversată, iar viața privată a noului papă cu atât mai mult. Scopul lui Alexandru al VI-lea a fost de a-și plasa copiii în locuri esențial strategice pentru stabilirea unor alianțe și legături strașnice și, de asemenea, urmărea pacea și echilibrul și se concentra pe opoziția față de turci. Opozițiile manifestate față de conducerea religioasă a papei Borgia, cât și față de stilul său de viață nu au întârziat să apară. Însă una dintre cele mai de răsunet a fost confruntarea cu Savonarola, predicator carismatic, călugăr plin de potențial, care îi critica pe florentini pentru imoralitate, deplângea conducerea tiranică a familiei Medici. Savonarola se baza pe ajutorul regelui Carol al VIII-lea, motiv pentru care nesocotea ordinele papale, continua să critice acerb republica și conducere acesteia. În cele din urmă, în 1497, acesta este excomunicat, pentru ca un an mai târziu, pe 23 mai 1498 să fie condamnat la moarte și ars pe rug.

În perioada Renașterii italiene, două au fost republicile de mare renume pentru activitatea politică, economică, socială, comercială: Veneția și Florența, la care se mai poate adăuga și Genova pentru bogăția din comerțul maritim. Scopul acestora a fost o expansiune comercială, economică, fiind și finanțatoarele unor importante expediții, profitând de așezarea geografică în centrul Mediteranei.

Veneția era un hibrid ciudat. Avea un șef de stat ales, cunoscut drept doge, ceea ce în ierarhia puterilor italiene îi permitea să fie clasificată ca ducat (în lumea protocolului diplomatic, republicile se aflau la baza ierarhiei politice).

Florența juca, la rândul ei, un rol extrem de important, mai ales în plan diplomatic. Personalitatea centrală a cărui nume este legat de Florența este Niccolo Machiavelli, cunoscut drept diplomat și secretar al Consiliului celor zece. Una dintre lucrările emblematice ale acestuia rămâne Principele, interpretat și regândit în multe feluri de-a lungul timpului.

Principele a fost scris în contextul exilului lui Machiavelli din Florența și al încercării sale de a recâștiga un oarecare rol în guvernare; a fost scris și după ce a fost torturat, iar efectele de lungă durată ale acestei experiențe încă se discută și se prea poate să constituie un efort de a-și apăra interesele financiare. Principele ar trebui totuși citit în contextul războaielor în curs, și mai ales în lumina înfrângerii francezilor de la Novara.

Reforma religioasă avea să fie un început cutremurător al secolului al XVI-lea, concentrată în jurul personalității lui Martin Luther, dar și a ideilor care deja se conturaseră despre rolul și locul Bisericii în societate, în viața credincioșilor. Pe 10 martie 1513, Giovanni de Medici a fost ales papă cu numele de Leon al X-lea. Numirea noului papă era privită cu entuziasm datorită oportunității funcțiilor pe care le puteau ocupa cel din rândul familiei și cunoscuților săi, însă Leon a pus cireașa pe tort prin uimitoarea numire a nu mai puțin de 31 de noi cardinali, mai mult decât dublul colegiului. Simultan corupției din rândul societății statelor italiene se desfășurau războaiele italiene, care datau de vreo zece ani. Prin acuzele aduse Bisericii prin lucrările sale, lucrările lui Luther s-au tipărit în 3,1 milioane de exemplare, Martin Luther a fost cerut de papalitate pentru a fi judecat de erezie, însă a fost salvat de protecția oferită de Frederic cel Înțelept, principe elector de Saxonia. Luther a fost amenințat cu excomunicarea. Publicată pe 24 iulie, bula a fost afișată la San Pietro și la Cancellaria.

În luptele interne, dar și externe, un rol extrem de important pentru statele italiene, ulterior pentru toată Europa, l-a jucat tiparul, cel care l-a ajutat și pe Luther în răspândirea ideilor sale reformatoare și care avea să contribuie în mod evident la răspândirea accesului la cultură și carte. Deși tiparul a fost adus în spațiul italian de doi emigranți germani, până la finalul secolului al XV-lea, Italia avea mai multe tiparnițe decât Germania sau Franța. Tiparul contribuie la dezvoltarea științei de carte, astfel aflăm din volumul lui Catherine Fletcher felul în care arătau și funcționau școlile renascentiste.

Deși existau unele școli sponsorizate de oraș și de universități, majoritatea erau independente, iar familiile cele mai bogate își permiteau profesori particulari. Școlile nu erau instituții religioase, deși unii profesori erau clerici.

Începeau să se dezvolte tipografiile și editurile, care își administrau propriile librării, preocupându-se de răspândirea scrierilor prin magazine sau alți agenți cu deschidere largă. Apăruseră și artiștii stradali, care își făceau cunoscute operele prin lecturi publice și difuzarea de carte în stradă. În acest fel, de la monopolizarea cărții de către un procent infim cunoscător a scrie și a citi, cartea a devenit de larg acces, la fel și alfabetizarea. De asemenea, în această perioadă apar și scrierile istorice consistente. Sursa de inspirație erau clasicii greci sau romani, Plutarh, Titus Livius, etc., cronicile istorice, documentele de căpătâi pentru relatarea marilor fapte ale trecutului. Paralel, apar numeroase romane cavalerești, poeme cu temă istorică: Orlando furioso, de Ludovico Ariosto, fiind unul dintre cele mai reprezentative. O apariție de mare surprindere a acestei perioade este femeia scriitoare. Se consideră că anii 1530-1540 au fost cei mai dinamici pentru scrierile femeilor. Se identifică nume precum: Christine de Pizan, Laura Cereta, cea care devine și o susținătoare a drepturilor femeilor la educație, Cassandra Fedele, cea care ținea cuvântări publice și era adulată de regi și de nobili, inclusiv de regele și regina Spaniei.

Cu toate noile progrese înregistrate în domeniile umaniste și științifice, asupra spațiului italian plana încă pericolul regresului. Astfel, în 1559, Biserica Catolică întocmea Indexul cărților interzise. Cenzura politică funcționa deja în voie la Roma, Florența, Veneția, dublată de fondarea Inchiziției romane în anul 1542.

Indexul lui Paul al IV-lea din 1559 cuprindea cărți care depășeau cu mult sfera celor care simpatizau cu protestantismul sau alte erezii, acoperind o gamă mult mai largă. Cam 500 de autori au fost complet excluși, printre care Aretino și Machiavelli; alte texte cunoscute, inclusiv foarte popularul Decameronul, erau permise doar în ediții cenzurate.

Deși în plan intern, multe state creștine traversau perioade dificile, în planul politicii externe, începutul deceniului opt al secolului al XVI-lea marchează o mare victorie creștină împotriva Imperiului Otoman, o victorie cu mare răsunet pentru totdeauna. După succesul de la Mohacs din 1526, tendințele expansioniste otomane deveneau din ce în ce mai amenințătoare, ceea ce a dus la configurarea Ligii Sfinte, o alianță creștină al cărei principal scop era oprirea și contracararea ofensivei otomane. Bătălia de la Lepanto a debutat pe 7 octombrie 1571, fiind o confruntare între vasele otomane și armele de foc creștine. Vestea victoriei creștine a fost primită cu mare bucurie la Roma, trăgându-se salve de artilerie. Victoria de la Lepanto a fost interpretată diferit, în funcție de interes. De pildă, în propaganda Contrareformei, triumful de la Lepanto era descris ca fiind o poruncă divină. De asemenea, Tițian a pictat Alegoria bătăliei de la Lepanto, celebrând victoria, cât și nașterea prințului moștenitor Ferdinand al Spaniei.

Cum a fost receptată perioada Renașterii în secolele ce au urmat? Primul răspuns ar fi extrem de variat. La granița secolelor al XIX-lea și al XX-lea au apărut primele cursuri universitare a căror temă era Renașterea italiană. După instaurarea regimului fascist, se punea mai mult accent pe gloria antică a Imperiului Roman, dar nu era lăsată în umbră nici Renașterea. În secolul XXI, Italia este un centru de atracție turistică prin moștenirea lăsată de Renaștere, turismul crescând exponențial în ultimii ani.

Prin analiza plină de acuratețe și informația istorică expusă, cartea Frumusețe și teroare. Renașterea italiană și ascensiunea Occidentului reprezintă o contribuție esențială la cunoașterea istoriei Renașterii italiene și a felului în care se produce ascensiunea Occidentului.

Poate că ar fi mai bine să ne gândim la această perioadă a istoriei ca la o cutie a Pandorei care, chiar dacă e eliberat tot soiul de rele în lume, a păstrat și posibilitatea speranței.

Frumusețe și teroare. Renașterea italiană și ascensiunea Occidentului de Catherine Fletcher