Murmur

„Nu aveam nicio îndoială că virusul îmi ștersese complet memoria calculatorului.” (Mircea Pricăjan)

„O să-l bat, îi spuneam eu. Nu, n-ai voie, îmi spunea el. Și a trebuit să merg cu troleibuzul până spre Universitate ca să-mi aduc aminte de ziua în care împlinisem cinci ani și jumătate.” (Filip Florian, Matei Florian)

Murmur pare o carte despre amintirile din copilărie. Și este până la un punct și retrospectiva întâmplărilor din anii petrecuți, în vacanțe, la bunici, de către cei doi nepoți, Crina și Matei.

Imaginarul copilăriei în comunism este, în esență, același din Băiuțeii, romanul fraților Filip și Matei Florian, cu diferența că spațiul narativ este cel al unui sat, nu al cartierului bucureștean. Se joacă mai puțin fotbal pe uliță decât pe aleea Băiuț, prietenii sunt mai puțini și aventurile implică un cățel bătrân, niște găini care stăpânesc ograda și, la un moment dat, și un iepure.

Copiii se bucură în tihnă de grădina cu zarzavaturi, ținută la linie de un bătrân care a fost toată viața harnic. Spațiu de explorare este pentru cei mici și odaia cu șifonier, pe care se odihnesc nuielușele. Crina și fratele ei reușesc, chiar sub nasul lui Moșulică, într-o după-amiază când se presupune că ar fi trebuit să execute programul obligatoriu de somn, să scape și de nuielușe, anulându-le puterea: le rup în mai multe noduri făcându-le, cum avea să constate cu mulțumire ascunsă bătrânul, inutilizabile.

Bunicul face educație prin constrângere, nu e foarte dur, dar nici îngăduitor când se întâmplă lucruri mai grave. Nepotul fură, de exemplu, de la grădiniță niște pistoale, practic „fură din averea întregului popor”. Copilul voia să se joace de-a războiul, amestecând personajele de western cu soldații obișnuiți și cu pieile-roșii. Pentru fapta comisă, i se spune că e nevoie de clemență: o să fie iertat de o expediere la școala de corecție. Tovarășa educatoare nu va face plângere la partid, fiindcă a prins drag de băiat.

Secvența autocriticii este năucitoare. E greu de spus ce este mai grav în toată povestea asta a pregătirii copilului pentru viață – discursul despre conștiință, delațiunea bunicului care-și pârăște nepotul, neputându-se, din comandamente morale, alia cu „infractorul” aflat la vârsta grădiniței, smintirea celorlalți copii, puși în postura să judece și să-și ierte un coleg. Aerul de farsă absurdă îngăduie râsul:

„— Stai să văd dacă am priceput bine, a zis Tovarășa, curmându-i chinul. Adică ai luat jucăriile astea acasă, deși știai că nu e voie, că e furt, că le iei de la colegii tăi?

— Îhî, a făcut Matei, întinzând pistoalele și mai departe de sine, vrând parcă să se lepede de ele cât mai curând.

— Și acum te mustră conștiința, a continuat femeia, ai venit să-ți recunoști vina și să îți ceri iertare de la mine, de la colegii tăi?

— Îhî, a repetat băiatul mai convins, simțind o schimbare în tonul Tovarășei.

— Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, nu așa spunem noi, Matei?

— Îhî.

— Mă bucur că am în grupă un copil cu atâta simț al dreptății, deși a fost nevoit să comită o faptă gravă, foarte gravă, ca să și-l descopere.

Dar… ești încă mic, mai ai multe de învățat, aici ne străduim să facem oameni din voi, viitori oșteni de nădejde ai țării, sinceri, onești, muncitori. Mă bucur că avem pentru asta și sprijinul unor oameni de nădejde cum e bunicul tău, Matei. Te felicit că ți-ai ascultat conștiința și că ai urmat sfatul bunicului tău. Și te iert, să știi că te iert.

Matei a răsuflat ușurat.

— Acum să vedem dacă te iartă și colegii tăi…

Colegii l-au iertat, iar Tovarășa, ca să dea un exemplu, a anunțat că Matei va fi de serviciu o săptămână întreagă și, în plus, nu va mai avea voie să se joace cu pistoalele o lună. Bucuros că a scăpat de Miliție, băiatul și-a acceptat toate pedepsele și a făcut tot ce i-a stat în puteri să demonstreze că este cuminte, de încredere, destoinic. În scurt timp, a crescut în ochii Tovarășei cât nu crescuse în toți cei trei ani de grădiniță. Matei cel harnic și rolul principal în serbarea de sfârșit de an au fost răsplata pe care nu și-o dorise, dar pe care Tovarășa simțea că este de datoria ei să i-o ofere. Băiatul se remarcase pe final ca model de urmat pentru toți șoimii care de la anul aveau să-și ia zborul spre lumea plină de necunoscut și provocări a pionierilor.” (pp. 100-101)

Memorabilă este și imaginea bunicii care îi ferește pe copii de asprimea bătrânului. Femeia se declară gata să primească și ea pedeapsă, în rând cu cei mici.

Apoi, în al doilea cadru narativ, apar episoade din istoria recentă, la intersecția mărturiilor subiective ale unui participant direct la evenimente cu elementele de documentare, în esență, o investigație jurnalistică.

„Mă întorc la caietul ăsta cu sufletul strâns de furie, cum nu m-am întors niciodată înainte. Aproape că nici nu-mi vine să notez ce se întâmplă în jur. La ce folos? Toată ziua numai despre asta scriu, vor rămâne oricum după mine, pentru cine va voi să afle cum s-a trăit la împlinirea unui veac de Românie așa-zis unită, maldăre de ziare, reviste, pagini după pagini de hypertext, cât să scrolezi în grabă cu orele. M-am acrit de atâta nemernicie, nu-mi mai vine să fac cronica acestui spectacol ticălos și aici, în paginile unde revin să mă reculeg. Dacă până acum am reușit. Dacă cineva, oricine, va răsfoi cândva caietele mele de… amintiri va găsi consemnate doar momentele cele mai fericite, începând cu lecturile din adolescență, sutele de cărți pe care mi le-am turnat atunci în minte, prima dragoste, înșelătoare ca primele iubiri dintotdeauna, dar cu nimic mai puțin adevărată, mai pătimașă, apoi, nu știu, întâlnirea cu Fanny, desigur, îndrăzneala, de neimaginat pentru sfiosul care eram, de-a o invita în oraș la muzeu, la prăjitură, la internet cafe, fericirea noastră molcomă-n ochii lumii, înfocată și clocotitoare-ntre noi, în sfânta noastră intimidate, nașterea lui Tavi, minunea asta mult întârziată, chit că ne-a ros pe amândoi ca igrasia-n primele luni, dacă toate episoadele fericite ale vieții mele, singurele care am considerat întotdeauna că merită încredințate memoriei, au fost într-adevăr singurele pentru care m-am întors la caietul ăsta cu foi albe, la maculatorul ăsta, de-o vreme încoace lucrurile stau exact pe dos. Și cum ar putea să stea? Nici lumea în care trăiesc nu mai e cea care a fost.” (pp. 82-83)

Proiecție pe un ecran care nu mai doar interior, amintirile (din copilărie) obligă la un rechizitoriu. Nu e simplu de luptat pentru adevăr, iar când acest adevăr devine rană personală lucrurile sunt de-a dreptul complicate. Cititorul află, împreună cu personajul, cine este acest bunic numit, în limbajul copilăresc, Moșulică și ce implicații au faptele lui din epoca abuzurilor grave, pe care, tânăr fiind, nu le înțelege. Grav este că omul nu înțelege nimic nici ulterior, când timpul îl pune față în față cu faptele sale. Fusese martor și participant la prigoana chiaburilor. Bunicul le povestește nepoților, în timp ce merg prin pădure după ciuperci, o întâmplare din vremea când era soldat, o poveste care pare ca toate poveștile, deși nu este deloc inocentă:

„Eram tânăr, abia un flăcău, numai piele și os, cădeau hainele de pe mine. Dar eram serios, nimeni nu-și permitea glume cu mine. Când s-a cerut un voluntar care să-l însoțească pe caporal într-o misiune de câteva zile, am fost primul care a făcut un pas în față. Trebuia să prindem un trădător de neam și țară, un burghez condamnat de tribunal la închisoare pentru asuprirea clasei muncitoare. Omul avea contacte, prinsese de veste că va fi închis și fugise în munți. Casa, un conac cu etaj în București, îi fusese confiscată deja, averea, la fel, rudele apropiate erau împrăștiate în țară, care pe unde, la mai multe închisori. Chiaburi. Sorin Arnăutu îl chema, n-am uitat niciodată numele lui…” (p. 14)

Filmul e dat înapoi întâi de bunic, personaj cu psihologie neclară, apoi și de nepot, ajuns jurnalist. Bătrânul nu are o minimă conștiință a răului săvârșit, însă nevoia de a spune ce a trăit pare să indice o urmă de vinovăție. Copiii nu înțeleg ce li se povestește, rețin faptele și le interpretează în logica vârstei lor ca pe niște dovezi că bunicul lor a fost un erou. Doar trecerea timpului dă claritate lentilei prin care este privit trecutul.

Finalul puternic și dureros pune în lumină adevărata temă a unei proze de introspecție: identitatea trebuie refăcută, reconstruită, fiindcă s-a relativizat. Autorul are îndemânarea de a scrie despre lucruri grave, cu impact asupra convingerilor fundamentale. Un anume fel de obiectivitate conduce la necesara îndepărtare față de întâmplări petrecute demult, pentru ca șocul ieșirii lor la iveală să nu producă prăbușiri interioare. Nimeni nu poate să arunce piatra, nu din pricina propriei conduite, ci din nevoia de a proteja oamenii dragi, acei oameni pe care simțul nostru critic îi ocolește de obicei, oamenii de care ești mândru până în clipa în care te simți rușinat, cu toate că e greu de spus dacă rușinea, și nu altă stare, provoacă senzația de gol, de salt nereușit peste prăpăstii. Vocea nu mai are forță, rămâne un Murmur.

Romanul are ritm alert, stil ironic, fiind în esență documentarea unor momente greu de povestit. Materia epică trece prin filtrele memoriei, selectând decupaje, alterări involuntare ale episoadelor trăite sau auzite.

Pe stradă, copiii le povestesc prietenilor de joacă filmul văzut la cinematograf – nu povestesc tot ce văzuseră, ci mai ales ce nu văzuseră. Secvența mea preferată dintr-un roman valoros în întregime este aceasta:

„În dimineața aceea au trăit, vreme de o oră și jumătate, în Texasul îndepărtatei Americi, au suferit odată cu tânărul Davey, biet orfan luat în îngrijire de indicanul care nu arăta deloc ca indienii din poveștile lor, au simțit și ei tensiunea de la final și parcă i-a udat și pe ei ploaia de țiței, aurul negru din titlu.

Faptul că nu înțelegeau mare lucru din ce se discuta îi ajuta să-și construiască propria poveste, le dădea o libertate după care mai târziu vor tânji. Bunicu’ le citea subtitrarea, stătea chiar între ei și le citea în șoaptă, lăsând capul când pe dreapta, când pe stânga, dar de acum știau și ei că trișează, că sare rânduri și inventează replici. La fel făcea și acasă, când se uitau la televizorul mare, cu cutie de lemn și lămpi arzătoare, o dată pe săptămână, sâmbăta, când se dădea câte un film artistic: citea ce citea, apoi rărea vorba, semn că avea nevoie de timp de gândire pentru a născoci, după care pur și simplu tăcea, adormind pe scaun, cu bărbia în piept. Acum, la cinema, nu avea să adoarmă, sigur că nu, însă tot a ajuns ca de la un moment încolo să aleagă calea mai ușoară și să inventeze dialogurile dintre personaje.

Așa se face că, peste mulți ani, Matei își va aminti în sfârșit experiența aceasta și nu va fi deloc sigur dacă a urmărit într-adevăr filmul de pe afiș. Din amestecul de replici scornite de Bunicu’ și surescitarea lor, acea acuitate care îi făcea să vadă și să audă tot, dar îi și împiedica să se concentreze la firul poveștii, din acest amestec a ieșit o ființă amorfă, toată numai mâini și picioare, perfect rotundă, capabilă să te prindă și să te strângă la piept din orice direcție ai fi abordat-o.

Au ieșit de la cinema buimaci, ca îmbătați de-un abur puternic și periculos, la propriu cu gura căscată. Bunicu’ i-a dus de mână și i-a întrebat dacă le-a plăcut, dacă a meritat, dar ei nu erau în stare să scoată o vorbă. În mintea lor, filmul pesemne continua, acțiunea nu se încheiase și nici nu se putea încheia așa, cu una-cu două, până nu ajungeau acasă, până nu-și adunau prietenii de joacă pe stradă și nu le povesteau tot ce văzuseră și, mai ales, ce nu văzuseră.” (pp. 30-31)

Iată câteva informații despre autor, din prezentarea editurii:

MIRCEA PRICĂJAN s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității(Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proza scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații.

Murmur de Mircea Pricăjan