Mă gândesc să… vă recomand (cartea)!

Mie mi se pare că în contextul vieții și al existenței, al oamenilor, al relațiilor și al muncii, să fii trist este un răspuns corect. (…)

– Adică, scria despre niște personaje sau poate erau oameni pe care îi cunoscuse. Pe de altă parte, apare și el în poveste, numai că nu e el naratorul. Sau poate că este. Într-un fel. Nu știu. Nu sunt sigur că am înțeles. Nu îmi dau seama ce e adevărat și ce nu. Și totuși…

Mă găsesc într-o mare dificultate scriind despre I’m thinking of ending things, romanul de debut al autorului canadian Iain Reid, 2016, apărut în traducere românească la Curtea Veche Publishing sub titlul Mă gândesc să-i pun capăt. Dificultatea rezidă în faptul că inițial am văzut adaptarea cărții realizată de Charlie Kaufman, un regizor pe care îl apreciez foarte mult, mai ales pentru Synecdoche New York, I’m thinking of ending things fiind al doilea în clasamentul meu personal. Filmul și cartea, din punctul meu de vedere, sunt incomparabile. Sunt ca gemenii dizigoți și aici, o să încerc să vin cu argumente. Să începem de la faptul că regizorul și-a luat multă libertate de interpretare lăsând o amprentă personală puternică; într-un moment de frustrare intensă am luat decizia de a trata romanul ca pe o entitate diferită de film.

Din roman au fost preluate elementele de bază. Intriga pare simplă: Jake și Lucy sunt iubiți de câteva săptămâni. Ea merge în vizită la părinții lui Jake ca să-i cunoască. Interacțiunea dintre personaje se face prioritar prin dialog. Au loc dialoguri în mașină, în hambar și în casă, peste tot găsim laitmotivul mă gândesc sa îi pun capăt. Părinții lui Jake sunt destul de neobișnuiți, iar la cină se petrec lucruri cel puțin stranii. Întoarcerea spre casă coincide cu o ninsoare puternică, totuși protagoniștii se hotărăsc să facă un mic popas pentru înghețată în drumul lor către destinația finală. Dezacordul evident dintre film și carte este cauzat de faptul că Kaufman schimbă total dinamica narațiunii: alte accente, alte dialoguri, chiar dacă, în fond, scheletul rămâne același. Rezultatul obținut este unul suprarealist și fantasmagoric, cu un final de o tristețe copleșitoare. Kaufman lucrează cu partea de exercițiu imaginar a istoriei lui Reid, altfel risca să scoată un alt fel de Synecdoche.

Exer debutează odată cu observarea fetei de la fereastra unui apartament și continuă cu reinventarea ei din mers. Lucy este asamblată din cărți și filme. Ea este cea deșteaptă, cea interesantă, cea deosebită, ba e îmbrăcată cu vestă, ba cu pulover, ba e cu mărgele, ba fără, ba poetesă, ba pictoriță, o melancolică însingurată sau o fumătoare intens implicată într-o discuție despre Woman under influence a lui Cassavetes. Dialogurile lui Reid sunt înlocuite cu temele de interes ale lui C. Kaufman, homosexualitatea latentă, felul în care legătura maternă modelează relațiile, singurătatea și feminismul. Metaforic, un leagăn nou lângă o casă ponosită exprimă coexistența dintre o imaginație vie și un psihic la pământ, iar popasul de la Tuesley Town vine ca o confirmare în plus a acestui lucru.

Mă gândesc să-i pun capăt, originalul, mai degrabă îți va aminti de Enemy de Villeneuve, sau Mulholland Drive de David Lynch. Iain Reid alege o linie complicată simulând posibilitatea unui thriller psihologic în care avem un personaj principal cu o presupusă tulburarea disociativă de identitate, care nu conștientizează momentele sale de tranziție la un alter ego. Suntem anunțați din capul locului că a avut loc o crimă, ceea ce împinge cititorul într-o stare de ușoară anxietate. În dialoguri Jake este elementul principal, el este cel deștept, cel citit, cel interesant și atrăgător, iubita lui este mai degrabă o anexă complementară. Părinții lui Jake sunt dornici să o cunoască după atâta timp, deși relația lor durează doar de câteva săptămâni. Picturile de la subsol, certurile auzite și discursul tatălui cu referire la stresul prin care a trecut soția sa, ne face să presupunem că există o posibilă traumă în copilăria lui Jake. Trauma și conflictele interne s-ar fi reflectat în lumea sa psihică ducând la un introvertism patologic debilitant manifestat prin incapacitatea de interacțiune socială. Mă gândesc sa-i pun capăt cartea, este mai mult decât o fantezie, ea explorează teme grele ale profunzimii psihicului uman, valoarea relațiilor și tragedia singurătății. Dialogurile sunt inofensive, în sensul că nu te pun în gardă, sunt dialoguri normale ale unor intelectuali. Cititorul ar fi tentat să încadreze lectura la încă una despre relații eșuate, dar la un moment dat se va strecura îndoiala: figura observatorului, bărbatul cu o voce efeminată, amnezia, incapacitatea de plasare temporală, gândul apărut de nicăieri de a pune capăt lucrurilor, momentele de intersecție biografică, îl vor face pe cititor mai atent la ceea ce se petrece. În interviuri, Iain Reid vorbește destul de concis despre volumul său de debut. Ideea i-a venit după un curs de filosofie care l-a lăsat cu concepte inconfortabile pe care a dorit să le exprime în literatură. E o carte la care s-a gândit câțiva ani, care va genera cititorului acea stare de disconfort cauzată de incapacitatea de a asimila de la bun început tragedia. Frica poate veni din imposibilitatea de a participa la ființare, suntem plasați în existență, dar gândurile nu pot fi simulate, ele sunt singurele adevărate. Faptele pot fi mimate, dar gândul este unicul care contează. Echilibrul unei vieți vine din capacitatea de a ordona haosul, ceea ce posibil făcea Jake în caietele sale înainte de a pune în practică decizia finală. Incapacitatea de a ieși din haos duce la contopirea forțată cu el.

Oamenii vorbesc despre capacitatea de a îndura. De a îndura orice și oricât, de a continua să mergi mai departe, de a fi puternic. Poți face asta numai dacă nu ești singur. Asta e temelia pe care este construită viața și așa va rămâne. Apropierea de ceilalți. Când ești singur, totul devine o luptă de a îndura și nimic mai mult.(…) Interacțiunea, legătura este obligatorie. Este ceva de care toți avem nevoie. Singurătatea nu se poate susține la nesfârșit, dar la un moment dat se va întâmpla și asta.

Nu putem fi niciodată cel care sărută cel mai bine de unul singur.

Mă gândesc să-i pun capăt de Iain Reid