Lucy. Suntem acolo unde nu ne caută nimeni…

Motto1: „Look for the girl with the sun in her eyes…” Beatles

Motto2: „cine rezistă unui fascicul de lumină/ proiectat anume pentru el?” Teodora Coman

Cărțile de poezie au mereu câte un motto în engleză care se dovedește un fel de invitație la traducere. De fel, poezia este intraductibilă și scapă interpretării. Trebuie găsit echivalentul perfect, cel care păstrează învelișul sonor, „foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare” – sintagma „mărilor cu sare” nu e totuna cu imaginea „mărilor de sare”, „cu” în locul lui „de” creează diferența de sens, expresivitatea, știm asta sau simțim auzind „cântecul larg” desprins din versurile matematicianului poet.

Motto și avertisment. Poezia nu este așa de ușor de înțeles. Nu ajunge să înțelegi cuvintele, e nevoie să vezi poezia, să o auzi. Se ivește dimpreună cu muzica ei: e chiar fata care poartă soarele în priviri. O cheamă Lucy:

„Picture yourself in a boat on a river

With tangerine trees and marmalade skies

Somebody calls you, you answer quite slowly

A girl with kaleidoscope eyes

Cellophane flowers of yellow and green

Towering over your head

Look for the girl with the sun in her eyes

And she’s gone.”

Beatles, Lucy in the sky with diamonds

După primele versuri, te întrebi în ce direcție merge poezia. E imprevizibilă.

De ceva vreme, Lucy merge cu mine pe stradă. Vreau de mult să scriu ceva despre ea. Dar exact când reușeam să meșteresc câteva fraze Lucy strâmba din nas, nemulțumită, capricioasă, rebelă. Și-mi flutura prin față câteva pagini de poezie vibrantă – autenticității nu ai cum să-i opui rezistență.

„cred în bunătate

când te urmăresc,

cum declară Google că face

cu datele personale.”

(p. 10)

Lucy pare fragilă, are o voce mică pentru tristețe și voce și mai mică pentru bucurie, însă vocea ei se strecoară prin ziduri, trece dincolo. Fata asta lasă în urmă istorii postdecembriste și privește în ochi adevărul. Se hrănește avid cu adevărul, cu binele și cu frumosul. Ca vechii greci, trăiește prin idealuri, are conștința sinelui și demnitate. Denunță impostura, față de care ia o distanță apreciabilă. Luptă cu dezamăgirile pe care le golește de sens și le așază, spre contemplare, într-un muzeu Pamuk al inocenței.

„prima zi din an, momentul când toți pretind c-o iau de la zero, dar:

se iartă ce e(ra) de neiertat,

mai dai o șansă cuiva care abuzează de ea,

revine tracul care omoară adevărul în fașă, spus ultimativ, cu voce joasă.

amânarea tranșării lucrurilor e stilul preferat de viață

camuflat cu la mulți ani! redirecționați la greu, fără nimic personal,

același kitsch instigator, fulminant: te orbește cu forța unui

reflector care-ți intră în ochi și te separă vedetist de cei dragi pe care-i tot invoci în planul pe întregul an.

o singură dată am trăit schimbarea cu adevărat, când am

adormit într-o epocă și m-am trezit în alta, salamul de

mistreț expirat m-a dus direct în comă hepatică și când m-am trezit în patul de la contagioase, eram deja în postceaușism, în plină teorie a apei otrăvite, tancuri și victime și stema decupată de pe steaguri

și nici acum nu știu ce să pun acolo în locul gol.”

(p. 89)

Viața are doza ei de nedescifrat. A trăi (și a scrie) presupune obișnuirea cu străinii care știu ceva despre tine, deși tu continui să nu știi nimic despre ei. Oamenii pe lângă care treci adună (ne)îngăduit, pentru tine și în locul tău, sentimente, impresii, imagini. Tu ești subiectul lor. E limpede că sunt lucruri care ți-au creat o imagine în ochii celorlalți. Alteritatea își joacă rolul decisiv în tentativa de cunoaștere a sinelui. Ce vezi nu e chiar ceea ce ar trebui să vezi:

„am văzut o poză cu granule de polen pe Instagram.

niciun bob nu seamănă cu altul,

acuratețea nuanțelor spune mai mult

despre rezoluția înaltă a camerei foto din telefon

decât despre complexitatea albinelor.

(p. 69)

Constați că există apropieri anulate din fașă, sunt lucruri pe care nu le vei ști niciodată despre tine. Teoretic, oricine ți-ar fi putut deveni un prieten pe viață:

„cine mă caută zilnic pe net, mă studiază până-n pixeli,

se întreabă cum oi fi în carne și oase, cum miros,

ce muzică ascult, ce-mi place să citesc,

dac-oi fi o partidă bună,

un tovarăș de încredere,

un prieten pe viață,

un om cel puțin interesant,

care să-și dea mai multă plăcere

decât importanță”

(p. 21)

Poezia apare ca refuz al diverselor forme de impostură, de la falsa iertare, la trădarea sinelui. O trădare a sinelui este amânarea, prorogarea sine die a adevărului care, ar fi putut îndepărta vinovăția. Ce se întâmplă în jur rămâne în afara ființei fragile, incapabile să se pună la adăpost de dezastre. Cântecul de sirenă al lumii se strecoară în fiecare colț al vieții.

„după atâta dezmăț global,

ne vom contracta, așa cum ne-au învățat

toate economiile lumii.

inteligența deja s-a micșorat,

creierul celor abuzați e mai mic.

pentru prima dată, etica noilor constrângeri

nu mai are de-a face doar cu banii.

primul pas: mai puțină mâncare ambalată,

ca sinceritatea noastră, pe aceeași avarie cu

naturalețea, cu natura. (p. 8)

Singură într-o mulțime e Lucy, poezia însăși, traversând spațiul și timpul fără să se împiedice de contururi și de forme. Șansele de a fi fericit sau măcar de a trăi pe alte coordonate cad din cer, ca meteoriții, ca fulgii de nea, într-o mișcaregratuită și inexplicabilă. Cineva are totuși ochii aceia lăuntrici deschiși și vede dincolo de suprafețe, mult pe deasupra lucrurilor și adânc în interiorul lor:

„la munte a nins deja, stratul se vede pe vârfurile

depărtate ale Făgărașilor.

în oraș, temperatura n-a fost suficient de scăzută

pentru depunere, fulgii s-au dezintegrat pe drum

ca intențiile repetate, mereu în picaj, ale celor singuri

din nerăbdarea de-a lua contactul cu prima

suprafață întâlnită în cale.

da, așa a nins: ca exersarea ratată a unei apropieri

sau mai degrabă ca o nouă încercare prin care mintea

a încercat să influențeze corpul

pentru ca eu să devin un om mai bun.

azi-noapte a căzut un meteorit în Suedia

și, pentru câteva secunde, noaptea a devenit zi:

cine profită de surplusul ăsta de lumină

în afară de învingători, care și-o adjudecă abuziv?

ce devine deșertul când se întâmplă să ningă din senin?

fapt divers? accident? simplu breaking news?

ce mai poți face în fața unei șanse asimilate doar de sol,

nu de oameni,

suspicioși cu tot ce li se oferă în mod inexplicabil

și gratuit?”

(p. 88)

Numai făpturile capabile de entuziasm rămân tinere. Lucy are vârsta splendorii, ca fata din cântecul formației Beatles. Poate visa cu ochii deschiși la normalitate, desfăcând, prin mecanismul fin al rațiunii, clișeele care parazitează existența:

„ce frumos și lent se visează

la normalitate:

un viitor cu roțile unse, viteză optimă de circulație,

posibil turism extraterestru

blocat în visul unionist al autostrăzilor,

în expoziții și târguri de imobiliare

cu macheta fanteziste pentru orice om

de nivel (sub)mediu.”

(p. 12)

Despre autoare, există câteva date oferite de editură:

Teodora Coman s-a născut în 1976 în Sibiu, unde este profesoară de limba și literatura română. A publicat poezii în revistele „Dilema Veche”, „Arca”, „Euphorion”, iar din 2011 scrie cronici de carte în revista „Poesis Internațional”. A debutat la Casa de Editură Max Blecher cu volumul Cârtița de mansardă (2012), după ce anterior fusese prezentă cu un grupaj de texte în antologia colectivă Ziua cea mai lungă (2011). În 2017, a revenit cu un nou volum de versuri la Casa de Editură Max Blecher, foloase necuvenite și recenta soft guerrilla, în 2019.

Lucy nu mai e a mea, zice Teodora Coman. Dar a cui?! A cui e Lucy acum?! A cititorului, vine răspunsul spus în șoapta ivită de undeva dintre paginile acestui volum.

Citiți cartea, nu se găsește așa de ușor, dar merită căutarea, căci Lucy e poezia însăși, curată la chip și neliniștitoare.

Las mai jos alte versuri:

„cu cât contactul vizual dintre noi va fi mai lung, cu atât va

crește nivelul de oxitocină,

feedbackul netrucat și calin.”

(p. 61)

„acum câteva zile, mi-a intrat un porumbel

pe geam: până la pervaz, mișcarea lui era zbor,

dincoace s-a precipitat într-o zbatere de aripi haotică.

mi-a dat mari palpitații, cele mai mari din carantină.

(p. 48)

„uită-te la majoritatea dintre noi: suntem acolo unde nu ne caută nimeni.”

(p. 52)

„analfabet funcțional, perfect absorbit de sistem,

titular în același mediu care perpetuează

educația pe avarie,

imun la before și after decembrie ’89,

jenat de cuvântul „bugetar” – parazitism, prea multe zile

libere, calificativul Foarte Bine, indiferent de randament.

comunism valoric zero, zero incluziune, zero plusvaloare.

încă mai sunt elevi care păstrează liniștea la ore:

e primul simptom de adaptare la piața

fără oportunități reale.

de 20 de ani asist la efectul schimbarea schimbării, munca pe pilot automat vs. proiecte pilot

și tot n-am curaj să emigrez,

să le spun ultimativ, pe nume, la plecare,

celor care încă mă iubesc.

n-am ieșit din analfabetismul funcțional

al patriotismului cu artileria grea la vedere,

perfect lustruită-n uzul ei moral

în fiecare zi de-ntâi decembrie.”

(p. 11)