„Românii și Europa mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei” de Ovidiu Pecican

Spațiul românesc are o identitate confuză și permanent aflată în stare de tranziție. Lipsit de istorie în sensul tare al cuvântului, semnificațiile sale profunde poartă gustul îndoielnic al dubiului, în timp ce ascunderea sa de evenimențial potențează senzația fragilității. Un spațiu fizic, în mod evident, dar și ideatic în același timp, pradă fantasmelor existențiale și a nostalgiilor inerente. Proiecția dublează întotdeauna realitatea atunci când nu o înlocuiește fără drept de apel. Conștiința istorică se dedă în cadrul acestui context unei abordări exclusiviste, marcată de victimizare până la paroxism sau, dimpotrivă, unei senine autoironii.

Într-o excelentă lucrare istoricul Larry Wolff a pledat convingător în sensul ideii de barieră a civilizației care a separat constant Europa, cu mult timp înainte de apariția celebrei cortine de fier. Cu alte cuvinte, în perioada modernă, așezată prin excelență sub semnul luminilor, estul Europei, în sens generic, devenea din ce în ce mai mult o prelungire mentală a fantasmelor, exhibițiilor și poftelor Europei civilizate, cultivate și educate. În fond, statele, populația, existența deveneau un pretext pentru articularea unor supoziții menite a nu fi contrazise. Matematicianul și diplomatul Roger Joseph Boscovich, călătorind în acest spațiu în secolul al XVIII-lea nota observații deloc măgulitoare despre nivelul de dezvoltare al Moldovei, „extrem de frumoasă”, dar abandonată precum un pustiu. Chiar dacă remarcă caracterul imoral al sistemului fanariot, a fost extrem de încântat atunci când domnitorul Moldovei a aflat de vizita sa și i-a trimis o invitație, urmată de o tratație pe măsură: „Am fost foarte surprins pentru că nu mă așteptam nicidecum la un asemenea rafinament într-o astfel de țară”. Surprinderea era firească pentru strălucitul învățat european, care găsea confortul familiar al situației sale într-o țară a „ignoranței și barbariei.” S-au schimbat multe de atunci, dar nu și această imponderabilă, scăpată de sub controlul definirilor academice sau a rigorilor savante. Despre ce spațiu este vorba, totuși? Despre ce Europă?

Un posibil răspuns ni-l indică Ovidiu Pecican, prin intermediul cărții sale, „Românii și Europa mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei”, apărută la Editura Polirom, în anul 2021. Autorul este un celebru istoric medievist, deși ar fi nedrept să reducem dimensiunea sa la această unică trăsătură. Precum Hașdeu, despre a cărui calitate de istoric a scris o carte, precum Nicolae Iorga, Ovidiu Pecican este un spirit enciclopedic inedit ce îmbină seriozitatea profesiei cu curiozitatea intelectuală, fructificată în numeroase studii istorice, romane, scrieri diverse, ce acoperă practic întreaga noastră istorie și nu numai. Orice apariție editorială a lui Ovidiu Pecican nu poate fi, în mod firesc, decât un prilej de efuziune intelectuală și desfătare a simțului istoric.

Dar ce reprezintă Europa mediană? Este spațiul despre care s-a scris obsesiv în literatura de specialitate, inclusiv în cadrul unor reușite volume apărute în România în primul deceniu postrevoluționar, fără a avea pretenția că subiectul poate fi vreodată epuizat. De altfel, încă din anul 1930, Emmanuel de Martonne adresa o interogație cu multiple sensuri: „Noțiunea de Europa Centrală răspunde unor realități geografice?”. Într-adevăr, situată între un Occident prosper și expansiv și un Orient debil și exotic, cel puțin dintr-o anumită perspectivă, Europa Centrală devine miza unui spațiu încărcat cu viziuni contradictorii, nervos, greu conceptualizat și tradus în practică într-o veșnic nesoluționată problemă germană, în jurul căreia, dacă ar fi să îl credem pe Brendan Simms, s-a desfășurat întreaga noastră istorie continentală. Spațiu de tensiuni, nevroze și neliniști perpetue, supus în consecință traumei și provizoratului. Constantin Stere, de pildă, unul dintre cei mai inteligenți români din toate timpurile, vedea o unitate naturală a teritoriului ce „se întinde între Alpi și Marea Neagră și de la munții Boemiei până la țărmurile Adriaticii și ale Mării Egee”. Natural, în aceste condiții, grupurile etnice prezente aici suferă de o slăbiciune structurală ce nu le-a permis individualizarea. Sau, așa cum remarcă Ovidiu Pecican, în siajul unor scrieri analizate, „Plasată într-un spațiu al tentațiilor și presiunilor străine, Europa Centrală (Europa de Mijloc) ajunge să poată fi definită (…) ca un spațiu al incertitudinii, iar sorții ei schimbători, nesiguranța care o marchează aduc cu un adevărat destin”. Un simptom al acestei stări de spirit este detectabil în literatură, iar cea mai bună dovadă o reprezintă superbul roman al lui Robert Musil, „Omul fără însușiri”, a cărei interpretare, variată, fără doar și poate, scapă parcă mereu esența umanului. Nici nu poate fi vorba de un roman în acest caz, ci de o extensie a centrului european, metamorfozat până la saturație și inteligibil puținilor inițiați în taina existenței centrului plurivalent.

Din acest punct de vedere, în mod evident, discutabil, românii aparțin prin trăsăturile lor specifice spațiului european, care, fie le refuză alteritatea, fie le înglobează îndoielile. În fond, așa cum se arată în carte, condiția europeanului median poate reprezenta o șansă nesperată de afirmare, dacă nu reală, cel puțin livrescă. Singurătatea existențială se transformă încet într-o atitudine ce desfide convenționalul și înglobează laturi ignobile, dar persistente, precum umorul specific spațiului balcanic în general și al celui românesc în particular. Este vorba, dacă nu mă înșel, de o articulare a gândului sordid și a resemnării fatale, dublată însă de o personificare unică în felul ei, ce permite încălcarea regulilor, pe de o parte și ignorarea totală a acestora, pe de altă parte. Paradoxală în formă, aceasta dezvăluie o reacție specifică, dar nu mai puțin demnă de menționat. Cu alte cuvinte, realitatea obiectivă poate fi transformată sau îmblânzită prin intermediul reflecției de natură ludică, degenerată în umor sau ironie, măști ale suferinței, ce camuflează tragedia, dar și calmul existențial.

În viziunea lui Ovidiu Pecican, putem vorbi despre patru poli ai culturii române: Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Creangă, care au atins culmea literară și celebritatea postumă, devenind referințe ale trecutului nostru istoric, fie acesta citit în cheie intelectuală. Într-adevăr, secolul al XIX-lea a avut capacitatea de a potența valențele literare ale unui popor lipsit de conștiință națională, difuz, vag articulat din toate punctele de vedere. În fond, se poate considera că opera acestora nu a fost niciodată scrisă pentru deliciul contemporanilor, ci pentru a deveni un reper imuabil prin intermediul căruia putem descifra, nu fără greutate, evoluția noastră istorică. Una lipsită de glorie, banală, la prima vedere, dar convertită în triumfalism, la fel cum autorii menționați, dar nu numai au convertit viziunile lor în dimensiuni ce se lasă revelate cu dificultate și care ocultează, la o primă vedere, dimensiunea tragică proprie spațiului median. Metafizic, liric sau ludic, scrisul românesc capătă în acest sens valențe nebănuite, poate anistorice, sigur permanente. Cu excepția lui Caragiale, aș adăuga eu, scriitorii amintiți, la care se adaugă alții menționați în carte, suferă grotesc de un sindrom al neîmplinirii naționale. Conștiința lor este mutilată de lipsa apartenenței ce naște monștri ai gândirii, tradusă în antisemitism și xenofobie. Culori și practici firești ale epocii, dar, pe care, în virtutea unei gândiri superioare proprie acestora, le respingem aprioric în numele banalității cotidiene. Spiritul românesc transcende greu, dar elocvent, în ignoranța totală a celor cărora li se adresa la timpul respectiv, pentru a putea fi oferite pe masa disecției literare, din care s-a înfruptat toată lumea, inclusiv cei mai puțin talentați. Critica vizează deopotrivă fondul și forma, viciate structural de însăși existența istorică. Motiv de maladii celeste și critici terestre, întrupate oricum sub zodia defecțiunii, nici măcar maleabilă. Sau, așa cum scria Emil Cioran: „Deficiența organică a culturii noastre este iremediabilă (…) Noi n-am trăit elementele care se cristalizează în evoluția unei forme de spirit, ci am împrumutat forma respectivă în realizarea definitivă și moartă”. Dacă spațiul este durabil și impermeabil, cultura este fluctuantă și comportă nuanțe deseori dureroase, indiferent de caracterul său. Așa cum remarca just istoricul Liviu Neagoe „Ovidiu Pecican ne situează într-o Europă mediană în care se întâlnesc și se plămădesc fără a se uniformiza excesul, estetismul, autoironia, toleranța, paseismul metafizic eminescian, frivolitatea carolingiană și anti-profetismul cioranian”. Sunt teme complexe, care suferă încă de un deficit de interpretare onestă, străină parcă spațiului nostru, să recunoaștem, în antiteză istorică cu cel al Europei mediane.

Acest survol de idei omite însă structura, dacă nu chiar esența cărții. Ovidiu Pecican ne propune subiecte tari, deseori ocultate în literatura de specialitate, precum opoziția dintre centru și periferie, rană încă deschisă a Moldovei, de pildă, care a sacrificat realul în dauna idealului fără să devină o reprezentare semnificativă a mentalului colectiv. Este prezentată corespunzător periferia și ale sale personaje, tributare unui anumit sens al vieții, sunt prezentate zeci și zeci de scrieri și reflecții despre dimensiunea caragialească a culturii române, despre mitografie și mitologie, despre teme atât de actuale și cunoscute ale mentalului românesc, despre inadecvare și imoralitate, despre umor și bășcălie, despre seriozitate și gravitate, despre noțiuni și sensuri, despre literatură și istorie, despre orientare și nuanțe. Un labirint profund, dar parcurs cu siguranță prin intermediul firului Ariadnei pe care ni-l oferă cu generozitate scriitorul.

Ovidiu Pecican a scris o bijuterie descriptivă, care sondează țelul teluric al existenței mediane, situată, cum altfel, între antipozi și, în consecință, strivită de propria semnificație. Prea mult timp s-a scris istoria Europei Centrale în cheie germană, dominată așadar de un recognoscibil complex de inferioritate în fața colosului politic, militar și cultural. Periferie a Europei, periferii ale României au dat glas unor sentimente deseori naive, iluzorii, contradictorii, dar excelent diseminate peste o mentalitate captivă. Eliberarea, în fond, este posibilă, numai prin intermediul gândului transpus în scris, transfigurată cel mult într-o pată contemporană, dar devenită clasică. Ovidiu Pecican ne demonstrează încă o dată că este un strălucit istoric, dar și un atent critic literar, de pildă, paginile destinate analizării unor opere literare provenite din spațiul Europei Centrale fiind cele mai izbutite, fără îndoială. Cititorului pedant i se va părea o inabilitate excesul de citate, dar dimensiunea analitică care le însoțește corespunzător acest demers care își găsește din plin afirmarea și logica. Mâna medievistului nu tremură în raport cu acordurile modernității ale căror resorturi sunt intuite în mod inteligent și cu o acribie de-a dreptul înspăimântătoare pe alocuri. O lucrare de referință, oricum, peste care, așa cum se întâmplă mereu, se vor așeza praful și ignorarea, dar niciodată nu va fi uitată excelența.

În amintirile sale, Victor Eftimiu scrie că în anul 1911 a călătorit cu trenul de la București la Craiova, însoțit de scriitori precum Octavian Goga, Dimitrie Anghel sau Ștefan Octavian Iosif. La Slatina sau Piatra Olt. Călătorii au observat cum o tânără femeie aflată în locuința șefului de gară privea nostalgic mersul trenurilor. În consecință, cei amintiți au compus următoarea poezie: „Ducându-și viața solitară / Un suflet trist și visător / Nevasta șefului de gară / S-a-ndrăgostit de-un călător / Dar trenul a plecat și-n goana / Cu care monstrul a trecut / În suflet i-a lăsat icoana / Frumosului necunoscut / De-atunci trec zile, nopți de-a rândul / Și trenuri trec neîncetat / Ea stă și astăzi așteptându-l / La geamul veșnic luminat / Și trenuri vin și pleacă iară / Și nu știu rănile ce-o dor / Nevasta șefului de gară / S-a-ndrăgostit de-un călător”. După ce scriitorii au finalizat poezia, în vagon a intrat celebrul epigramist Cincinat Pavelescu, care a fost imediat înștiințat de situație. Astfel încât acesta a propus o strofă de final: „Și trenuri vin și pleacă iară / Și, plictisită, într-un târziu / Nevasta șefului de gară / A deraiat cu-n macagiu”. Este un fapt ce condensează, într-un fel, întregul nostru spirit, poate nu central european, dar în mod cert balcanic.

Românii și Europa mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei de Ovidiu Pecican