Lumea care n-a fost
Cele mai bune mărturii şi surse de cunoaştere a istoriei sînt epistolele. Acestea pot oferi o imagine foarte limpede a unor vremuri demult apuse, pot delimita teritorii şi pot reflecta în detaliu viaţa oamenilor de acolo, cu bucuriile şi nevoile, cu temerile şi speranţele lor. În romanul său epistolar, o mostră de istorie contrafactuală, Ovidiu Pecican reuşeşte să reconstruiască Moldova veacului al XVII-lea, o altă lume, diferită de cea despre care citim în cărţile de istorie, şi totuşi extrem de familiară. Scrisori din focul luptei, solicitări oficiale la domnie, dar şi corespondenţă personală, din care nu lipsesc ibovnice, tămăduitoare, hatmani, cronicari, stareţi şi multe alte personaje ce devin nemuritoare prin răvaşe. Fidel graiului moldovenesc din secolul al XVII-lea, autorul zugrăveşte o frescă în epistole a unei lumi care n-a fost, dar aşteaptă să fie descoperită.
Ovidiu Pecican este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a, 2012); Razzar (1998, în colaborare; premiul Nemira; ed. a II-a, 2012); Imberia (2006); Bokia (2011); Arhitecturi mesianice (2012) şi Noaptea soarelui răsare (2013). Proză scurtă în volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001); Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010; în colaborare) şi 999 minciuni (2012).
*****
Mării Sale Jupânesii Noastre Bune ca Sfânta Ficioară, Maria a lui Ilie logofăt, lumina curții noastre boierești și făcătoare de bine a supusului Nicoriță, ficior în casă, sân Ioachim ot Burmuzăni,
Ca să se afle despre mine că am mărs unde grabnic m-a trimes, care și straiele pe mine alerga la drum înaintia mé, de-ai fi zâs că ajunge ele mai digraba pre urma lui boier Costandachi, și macar de era așé, ca să dăm oaricum de el. Că numai ce-am agiuns la un loc cu fag mult, care s-ar zâce bucovină, și m-am tupilat la vreme să-mi văd de nevoia orișicărui om di pi lume. Ș-apoi, la două sulițe de mine, numai ce s-a spumegat la gură nește cai de oșteni ungurești ce m-a chitit și m-a dus oleacă mai la o parte și, dân vorbă în vorbă, pănă ce să prinz io de veste, iacătă că mi-a pus sânețele în pept și mi-a luat șipul cu vinișor de la domnia voastră ce era ca să îl beie Costandachi boierul. Care după ce trecu un pic de vreme nu rămase fără răsplată, că doar nu era să las nespălată rușinea mea și a boieriei tale, stăpână, așa că nu mă prigoni, când oi vini acasă, că le-am beut și io șipurile de la oblâncul bidiviilor, care aspre și secătuitoare la inimă se arată, de ne-am așternut unii preste alții, cum a tunat. Ci pun ungurii iștea, care unii din ei și frați cu noi pare că ar fi, vorovind limba noastră ca molduvenii, numai că mai strâcat, nește foc în șipuri și burduhuri, că tragi o arsură de te dă dura și te pleoscăie la pământ cât ai îngăima „Aliluia!”. Ci la urmă am prins laolaltă niște godaci de-ai nogailor, mânați de prin case și uitați la o posadă de prinși la vo nevoie ce or fi fost ei cumva, și ne-am luat la trântă cu godacii trecuți de partea păgânilor. Iar când i-am dovedit, că doară nu era să mă las de fire în fața ungurenilor cu vorbă înblătită, să aduc rușine lui boier Ilie și dumitale, preacinsteșă boiereasă, și eram io ca și ei la strai și ei ca și mine, la glasuri, numai glod, așe că li-am arătat io ce-ar cam fi pe la noi la Moldova porcu-ngropat și dat la cărbune, de i-am trimes mai pre urmă pre toți în tufișe, cu nestăpânită pântecaraie nestânsă, ce n-au mai putut să se țină de mine și li-am luat și un cal.
