Locul unde nu se întâmplă nimic

Damon Galgut este un apreciat scriitor originar din Africa de Sud, mai puțin cunoscut cititorilor români, astfel încât inițiativa Editurii Litera, aceea de a-i publica romanele în cadrul colecției „Clasici contemporani” este cu adevărat binevenită.

Doctorul cel bun (The Good Doctor, 2003) a fost, conform informațiilor prezente în pagina de gardă a versiunii românești, finalist la Man Booker Prize for Fiction 2003 și a câștigat Commonwealth Writers 2004. Damon Galgut este, de asemenea, membru de onoare al Academiei Americane de Arte și Litere.

Titlul romanului trimite involuntar la un serial de televiziune omonim, a cărui idee centrală este aceea că un medic autist poate fi integrat în comunitatea științifică și în corpul de medici dintr-un spital prestigios, iar activitatea sa va cunoaște metamorfoze și rezultate benefice. Cartea de față urmărește însă felul în care locul (un spital aproape abandonat, fără activitate, aparatură și personal suficient) și oamenii locului pot influența și chiar deturna visul unui tânăr doctor idealist care abia își începe stagiatura, totul pe fundalul social-politic, încă incert, al Africii de Sud din anii încheierii apartheidului.

Laurence Waters alege deliberat un spital aproape necunoscut, aflat în zona rurală, un spital construit inițial din interese electorale, apoi abandonat total în ceea ce privește infrastructura: personal calificat, resurse materiale, aparatură etc. Este o unitate medicală-fantomă, menținută într-un soi de activitate de către doctorița Ngema (directoarea) și doctorii Frank Eloff (naratorul), soții Santander, Tehogo (asistentul bun la toate, dar fără pregătire de specialitate), precum și personalul de la bucătărie.

De ce alege Laurence Waters să vină într-un loc de care, în general, tinerii medici se feresc, deoarece presupune muncă anonimă, fără perspective profesionale de avansare în carieră? Laurence e tânăr, ambițios, doldora de idei. Nu știe încă în ce loc inerțial a ajuns, câte bețe-n roate i se vor pune de către oamenii din acest spital de provincie, oameni deja amorțiți, blazați, pe care și cea mai mică schimbare îi supără, îi deturnează de la rutina care i-a înghițit. Cel care îl primește și se poate spune că îl inițiază în atmosfera și în obiceiurile spitalului și ale orășelului este medicul deja veteran Frank Eloff, din perspectiva căruia sunt narate faptele. Frank Eloff reprezintă exact opusul tânărului stagiar: fără ambiții (doar aceea de a prelua funcția doctoriței Ngema, odată ce acesteia i se va asigura un post mai bun într-un oraș adevărat, cu spital funcțional), fără idei novatoare, conformist din toate punctele de vedere, neangajat sentimental în relații de durată. În Laurence, Frank se vede pe sine la începuturile în carieră. Laurence devine treptat oglinda în care, vrând-nevrând, Frank își măsoară eșecul, abandonul, zădărnicia. Nevoit să-l accepte drept coleg de cameră, nu doar de serviciu, Frank se vede asaltat de obiceiurile și curiozitatea vie ale celuilalt. E politicos și precaut în preajma lui, dar treptat între ei se înfiripă o prietenie atipică, relație pe care medicul veteran refuză să o catalogheze și să o numească astfel, dar care ajunge să îl influențeze pe nesimțite. Entuziasmul lui Laurence pare să nu cunoască nicio frână: cosește iarba din grădina spitalului, pune întrebări incomode despre puținii pacienți pe care-i au, despre aparatură sau despre lipsa acesteia, despre personal etc. Nevoia lui de schimbare și de prietenie, de atenție reprezintă nu doar apanajul firesc al tinereții, ci și o trăsătură a sa distinctivă, aceea de persoană activă, inovativă, trăsătură dublată adesea de o naivitate când enervantă, când înduioșătoare. Frank devine, în aceste condiții, nu doar colegul de cameră, ci și ghidul său, prietenul de care are atâta nevoie, omul căruia îi dezvăluie secretele, planurile, ideile, oricât de nebunești ar părea. Cumva, acest personaj e construit cu ingeniozitatea unui scriitor conștient că funcția acestuia este multiplă: reflector, actant, intrusul, victima. O interfață între realitate și utopie, o variantă a ceea ce ar fi putut deveni un spital-fantomă într-o țară în care încleștările armate și politicile de apartheid doar par încheiate. O țară neașezată, în care încă bântuie figura Brigadierului, unul dintre simbolurile malefice din zonă, cel care „a răsturnat guvernarea indigenă printr-o lovitură militară”. Aici înfloresc afacerile ilicite, contrabanda transfrontalieră, astfel încât un detașament condus de colonel, un individ cu trecut dubios, este trimis să cerceteze și să facă ordine. De acest comandant se leagă și amintiri mai puțin plăcute ale lui Frank, din trecutul său, când fusese silit să asiste, în calitate de medic, la schingiuirea unui bărbat de culoare, fiindu-i frică să intervină ferm, preferând, ca întotdeauna, compromisul, implicit vinovăția pe care o duce ulterior cu sine. Pentru cititorul atent la nuanțe, la structura cărții și la implicațiile narative, nu e greu să observe că, de fapt, nu Laurence este protagonistul, ci Frank-naratorul, cel care, odată cu venirea tânărului coleg, se autoanalizează, iar acest exercițiu de autoscopie se dezvoltă progresiv, întregind portretul unui om inteligent, dar slab, influențabil, incapabil să își asume decizii, relații, pe sine însuși. „Nu ești un om rău”, îi spune cu naturalețe Laurence, repetând adesea că, în forul său interior, Frank ascunde cu bună știință o persoană capabilă de schimbare, de hotărâre, de alegere. Spre finalul relației lor, Frank însuși va conștientiza profunda legătură dintre ei doi, atât de diferiți și totuși atât de inseparabili:

„L-am privit, dar nu l-am văzut. Am văzut altceva. Mi-a venit în minte o imagine cu mine și cu Laurence ca două fire într-o frânghie. Eram împletiți unul cu altul într-o tensiune care ne unea; eram deosebiți între noi, însă era în firea noastră să fim uniți și astfel întrepătrunși. Cât despre punctele între care eram întinși – o frânghie nu își știe rostul.” (pag. 217)

Chiar dacă Laurence dispare subit și cititorul nu află niciodată exact ce i s-a întâmplat, urmele trecerii sale rămân: entuziasmul debordant, naivitatea reconfortantă, sentimentul datoriei împlinite, dorința de a schimba regulile, înființarea unor clinici în satele izolate, aprovizionarea cu medicamente, un început de educație sanitară în mediile rurale defavorizate. În locul în care nu se întâmpla, de regulă, nimic, ajung să se întâmple destule. Un om în mișcare, tânăr, capabil să vadă în orice semen al său ceea ce are bun acesta, un astfel de om pune în mișcare alți oameni.

Cine este oare doctorul cel bun?! Laurence sau Frank? Poate că amândoi unesc, încet-încet, cele două puncte de pe o frânghie întinsă, dându-i astfel un rost.

Doctorul cel bun de Damon Galgut