„Liberalismul care îmi place” de Bogdan Glăvan

Liberalismul, deopotrivă ca sistem politic și concepție economică, a transformat fundamental istoria umanității pe care a încercat perpetuu să o plaseze pe niște coordonate universal dezirabile. Aceasta pentru că liberalismul are în centrul preocupărilor sale libertatea individuală și proprietatea privată, cultivă cu obstinație dezvoltarea umană armonioasă, nu se opune inegalității naturale sau pledează pentru virtuțile unei economii libere, degrevate pe cât posibil de politicile intervenționiste ale unui stat al cărui rol, de altfel, ar trebui să fie din ce în ce mai limitat. De altfel, în puritatea sa filosofică, liberalilor le repugnă chiar exercitarea puterii interpretată din acest punct de vedere drept un rău necesar. Printre altele, aceste motive l-au determinat pe politologul american Francis Fukuyama să vadă în prăbușirea regimurilor comuniste și instaurarea progresivă a guvernelor de esență liberală în întreaga lume sfârșitul istoriei în sens clasic.

În mod evident, ca orice teorie, indiferent de natura acesteia, liberalismul și-a îndeplinit în cel mai bun caz parțial misiunea, fie subminat de propriile contradicții, fie limitat de acțiunea conjugată a unor factori subiectivi, intriseci societăților pe care au încercat să le modeleze. Cu alte cuvinte, între teoria și practica liberală a existat și va exista, probabil, întotdeauna, o distanță considerabilă. Mai mult, transformările profunde prin care trece omenirea, reclamă în permanență adaptare, identificarea de soluții noi, viziuni inedite, care scapă obsedantei dorințe de taxonomie politică. În acest context, spre ce tip de liberalism ne îndreptăm și cum ne-am dori acesta să arate? Un posibil răspuns îl găsim în cartea lui Bogdan Glăvan, profesor universitar de economie și Director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane, Liberalismul care îmi place, publicată la Editura Anacronic, în anul 2018.

În mod cert, așa cum susține de altfel și autorul, liberalismul nu va putea renunța niciodată la bunurile câștigate și devenite imuabile în logica funcționării societăților umane, așa cum este puțin probabil ca orice doctrină politică rezonabilă să o facă. Scopul politicii liberale, în genere, este asigurarea prosperității generale, iar căile de atingere a acestui deziderat sunt multiple, dar rezidă în fundamentele liberalismului clasic, ajustat de realitățile contemporane. Provocările secolului XX au generat concepția neoliberală, de pildă, care încorporează elemente din doctrina clasică, dar propune și noi viziuni teoretice, așa cum sunt cele privitoare la rolul statului în economie. În orice caz, așa cum regimurile totalitare și-au demonstrat pe deplin incapacitatea funciară de a reorganiza societatea conform unor precepte inepte, utopice, dar cu consecințe profund dăunătoare, politicile liberale au suferit diverse contestări sau au înregistrat eșecuri care repun periodic în discuție limitele acestora. Pentru Bogdan Glăvan însă, nu există îndoieli, ci doar certitudinea nevoii de mai mult liberalism, o viziune în principiu pozitivă, dar care poate ascunde capcane perfide și care poate denatura chiar fundamentele liberalismului.

Este drept, pe de altă parte, că, într-o bună parte a cărții, Bogdan Glăvan expune o versiune solidă a crezului liberal, fie acesta (crezul liberal) în acord cu credințele personale ale autorului. În fond, cine s-ar opune unui stat redus ca dimensiune birocratică, dar eficient, unei politici de impozitare raționale, unei transparenței financiare? La fel, toți ne dorim ca virtutea sau calitatea morală să predomine atât în relațiile dintre stat și oameni, cât, mai ales în cadrul mediului economic. Probabil din rațiuni de popularizare a subiectului, autorul preferă o expunere realmente didactică, simplificată la maximuum, sprijinită pe exemple frivole și pe un limbaj, care probabil s-a dorit a nu fi pretențios sau academic, dar a sfârșit prin a fi relativ neîngrijit sau impropriu în raport cu anumite abordări complexe. Autorul preferă expunerea directă a liniilor de acțiune liberale necesare, însă fără consistență argumentativă, fără detailate reflecții sau fără comparații inevitabile. Este, să îl numim de dragul convenției în continuare la fel, un liberalism total acaparator, fără posiblitatea alternativei sau rezerva de flexibilitate. Un liberalism guvernat de piața liberă, autoreglementată, a cărei mână invizibilă va rezolva în mod rațional orice situație ambiguă, la fel cum va prezerva intactă armonioasa țesătură socială. Și, nu în ultimul rând, este discutabil dacă întregul palier al drepturilor omului decurge firesc ca rezultat al legilor pieței.

Nu atât principiile expuse de Bogdan Glăvan sunt inabile în sine, dimpotrivă, ele pot părea tentante, cel puțin la o primă vedere, cât adecvarea acestora la realitate și concordonța cu practica cotidiană și mai ales cu contextul în care sunt aplicate. Inflația, afirmă autorul, este un impozit ascuns, dăunător economiei și indivizilor în general și, într-adevăr, teoretic așa este. Pe de altă parte, așa cum arată Ha-Joon Chang, un exemplu edificator poate răsturna această premisă: între 1960 și 1970, Brazilia a avut o creștere economică spectaculoasă a venitului pe cap de locuitor, 4,5% anual, una dintre cele mai mari din lume, dar și o rată medie a inflației de 42%. Între 1996 și 2005, odată cu adoptarea unei politici neoliberale, rata inflației a scăzut la 7,1% pe an, dar venitul pe cap de locuitor a crescut cu 1,3%, o scădere așadar dramatică. Cu alte cuvinte, deși inflația trebuie să producă îngrijorare atunci când crește, nu este întotdeauna incompatibilă cu o creștere economică capabilă să o eludeze. Oricum ar fi, este o discuție care comportă diverse nuanțe și nu poate fi tratată de la înălțimea enunțării unei viziuni cu valoare axiomatică.

Nimeni nu poate pune la îndoială cu argumente serioase, cu atât mai mult în urma oribilei experiențe comuniste, necesitatea unei economii libere, a comerțului neîngrădit, a liberei circulații a mărfurilor și capitalurilor sau a concurenței atât de benefice. Problema apare atunci când se dorește căderea în cealaltă extremă, anume a unui stat minimal, lipsit de orice posibilitate de reglementare și impasibil astfel în fața crizelor inerente. Or, caracteristica de bază a piețelor este, volens nolens, volatilitatea acestora, care antrenează consecințe grave atât pentru economie, cât și pentru societate. Nu astfel s-a întâmplat în cazul crizei economice cele mai recente? Paradoxul este însă că, în acele momente, tot statul a fost chemat să intervină pentru salvarea băncilor sau a fondurilor de investiții, ceea ce s-a și întâmplat prin intermediul banilor contribuabilor, garanțiilor oferite de stat sau naționalizare. În acest context, când devine statul o piedică în funcționarea liberă a pieței și când devine un salvator al acesteia?

De altfel, din nefericire, virtuțile pieței libere se dovedesc a fi de prea multe ori doar un mit, așa cum aplicarea politicilor derivate din adoptarea acestui principiu sunt inegal repartizate între diverse state. Compania americană Bechtel a obținut contractul de construcție a unei autostrăzi în România ca urmare a unui lobby statal, la fel cum se întâmplă cu achizițiile de armament. Statele puternice întotdeauna și-au sprijinit companiile și au încercat să le atribuie contracte oriunde au existat condiții favorabile. Libera concurență, dezirabilă, pozitivă, se dovedește a fi la rândul ei volatilă atunci când se interpun interese superioare. Bogdan Glăvan pune accentul pe raționalitatea actorului economic, pe cultivarea moralității în sfera economică pasibile a genera un lanț de efecte benefice, dar nu atât de mult pe dorința obsesivă de obținere a profitului, una bazată pe orice dar nu pe moralitate și, nu de puține ori, nici măcar pe raționalitate.

În plus, o serie de soluții abordate de autor nu par a fi consonante cu situația aferentă țării noastre. Stabilirea salariului minim, de pildă, de către stat, îi apare lui Bogdan Glăvan o impietate și o intervenție nepermisă a statului, ceea ce poate că este la un nivel strict teoretic. Dar în România, patronatele s-au opus cu obstinație creșterii acestuia, ori de câte ori o asemenea măsură era preconizată de guvern. Nu cred că speculăm excesiv dacă afirmăm că, în condițiile lipsei obligativității salariului minim, acesta ar fi fost aproximativ la jumătatea valorii celui de azi. Într-adevăr, politicile statului român, au determinat plecarea din țară a unui număr important de oameni, atrași de nivelul de dezvoltare al statelor occidentale. Dar, în bună măsură, nu a făcut-o și mediul privat prin politicile sale restrictive privind majorarea salariului? Aceasta ca să nu mai aducem în discuție practici de-a dreptul barbare ale unor companii, neconforme cu demnitatea umană, așa cum a fost cazul unei fabrici din Iași, care în 2015, își obliga muncitoarele să poarte scutece pentru a nu pierde timpul cu mersul la toaletă. Oare, în absența unor reglementări ferme, acest gen de practici nu riscă să se generalizeze?

Aceleași valențe le comportă și discuția despre sistemul de educație din România. Din nou, nu se poate nega starea precară a sistemului nostru de învățământ, din foarte multe puncte de vedere, dar Bogdan Glăvan vede senin rezolvarea acestei situații în privatizare și mutarea proprietății școlii dinspre stat înspre mediul privat. La fel, chiar dacă nu se expune direct în cadrul acestei cărți, poate fi vorba despre sistemul de sănătate, unul ineficient sub tutela statului. Or, un sistem nu este reprezentat atât de forma sa de organizare, cât de oamenii care îl alcătuiesc și îi fac posibilă funcționarea, ceea ce recunoaște, de altfel și autorul. Un sistem de educație privat, care se bazează în continuare pe profesori mediocri, slab pregătiți, ineficienți, nu poate să producă rezultate semnificativ mai bune. Faptul că statul român, de pildă, a implementat într-un mod defectuos democrația în primul deceniu de după 1989, nu poate niciodată însemna că democrația era inferioară comunismului. La fel, faptul că statul încă a ratat global misiunea de a edifica un sistem educativ modern și superior calitativ, nu înseamnă că trebuie să cedeze această misiune. De altfel, falimentul sistemului privat de educație este ilustrat mai mult decât limpede de existența universităților private, devenite veritabile fabrici de diplome și interesate doar de profit în dauna totală a rațiunii lor de existență. Într-o piață dominată de cerere și ofertă, universitățile private nu au reușit să fie o alternativă la universitățile de stat. Nu altfel este situația în ceea ce privește sistemul public de pensii, grevat, într-adevăr, de deficite îngrijorătoate și care oferă în permanență senzația de fragilitate. Dar înlocuirea completă a acestuia cu un sistem de pensii oferite pe baza economisirii comportă la fel de multe riscuri, dacă nu cumva mai importante. Fondurile private de pensii nu pot garanta randamente, așa cum nu pot garanta faptul că nu se vor prăbuși, așa cum s-a mai întâmplat, odată cu fondurile depunătorilor. Soluția unei pensii private este, în mod evident, foarte bună, ca alternativă, dar a scoate complet statul din ecuație îmi pare a fi excesiv. În pofida greutăților pe care le-a întâmpinat, statul a plătit întotdeauna pensiile și este puțin probabil să nu o mai poată face vreodată, indiferent de contextul economic.

Între Scylla și Carbida, necesitatea trebuie să impună echilibru și multă prudență. Nu știu dacă asumpțiile lui Bogdan Glăvan trebuie respinse aprioric, dar în mod cert necesită o discuție extinsă și introducerea multor nuanțe, ceaa ce exercițiul sinoptic propus de autor ratează să facă. O critică a acestei viziuni nu presupune în mod obligatoriu adoptarea unui construct teoretic de stânga, în speță socialist, pe care Bogdan Glăvan îl asociază, probabil deliberat, cu comunismul, mai ales că socialismul românesc nu a pus în pericol fundamentele democrației sau ale liberalismului clasic și este puțin probabil că o va face. În consecință, liberalismul nu trebuie să fie stânjenit, dacă situația o reclamă, să recurgă la adoptarea unor măsuri ce pot fi interpretate a fi, în esență de stânga. În fond, liberalismul pledează neobosit pentru pluralism politic, diversitate și libertate de expresie, ceea ce înseamnă, în ultimă instanță și purtarea unui dialog constructiv cu adversarul său ideologic. Poate în timp, după implementarea unor reforme mai mult decât necesare, pe fundalul unei creșteri economice sănătoase și a unei schimbări radicale în societate în raport cu polarizarea de azi, cel puțin parțial, viziunea acestui tip de liberalism va putea fi transpusă în practică. Chiar și în aceste condiții, scepticismul trebuie transformat într-un pandant inevitabil. Statul nu trebuie organizat ca o corporație sau guvernat doar de concepte proprii aceestui tip de structurare întrucât acesta reprezintă mult mai mult. A spune că statul trebuie să devină eficient, transparent, că trebuie să sprijine și nu să oblitereze dezoltarea economică, că trebuie să își reducă birocrația și să dezvolte sisteme de educație sau de sănătate funcționale înseamnă să bați la uși deschise. A dori, pe de altă parte, a îi eluda rolul primordial și de a îl face incapabil să reacționeze dintr-o prea mare încredere acordată pieței autoreglementate pare a fi totuși prea mult.

Liberalismul trebuie, în continuare, să militeze pentru fundamentele sale care au transformat într-o manieră pozitivă lumea, dar trebuie să își găsească de asemenea ritmul potrivit de adecvare precum și capacitatea de a interveni rațional atunci când este cazul. Spre deosebire de socialism sau conservatorism, liberalismul este flexibil, dinamic și atent de a nu produce transformări ce nu pot ele însele a își dovedi eficacitatea în contextul unei societăți încă tulbure, așa cum este cea românească. Iar viabilitatea liberalismului românesc trebuie să rezide tocmai în forța sa intrisecă de a provoca sau de a aplica cele mai fericite soluții în concordanță cu realitatea. Aceasta cu atât mai mult cu cât de-a lungul istoriei, Partidul Național Liberal, parcă mai mult național decât liberal după expresia lui Daniel Barbu, a demonstrat tendințe autoritariste, a practicat politici economice autarhice sau a diseminat atitudini iraționale precum antisemitismul. În fond, din nefericire, de prea multe ori, liberalismul nu s-a confundat cu democrația, așa cum nu trebuie să se confunde nici cu o viziune ideologică dusă la extrem. Dar când a existat concordie între ideologia și practica politcă a unui partid?

Într-un excelent studiu dedicat liberalismului românesc, Daniel Barbu descrie un episod consumat ulterior cuceririi Transilvaniei în numele împăratului Rudolf al II-lea de către Mihai Viteazul și care a constat în vizita a doi comisari imperiali, al căror mandat era de a îi explica voievodului român cum trebuie organizată administrația Ardealului (das Regiment im land). Or, în raportul întocmit de aceștia și trimis împăratului, cei doi afirmă că Mihai Viteazul habar nu avea la ce se referă acest concept, că nu înțelegea rolul său în dinamizarea și ocrotirea activităților economice utile și că i se părea firesc să se ocupe doar de protejarea militară a teritoriului transilvănean. Scriind despre liberalismul care îi place, Bogdan Glăvan, deși perfect conștient de esența liberalismului și velitățile acestuia, pare a dori să îi altereze substanța și să îl îndrepte spre o direcție cel puțin incertă. Iar aceasta nu ne place.

Liberalismul care îmi place de Bogdan Glăvan