Liviu Iancu – Xanax

Un titlu simplu, ingenios și sugestiv în același timp, dublat de o scriitură nepretențioasă, a cărei profunzime o extragi din vulgarul cotidianului, fidel redat în paginile cărții. Rețeta ar putea semăna cu cea a lui Bukowski, la o privire superificială, și cred că cei care nu-l plac pe Bukowski din pricina limbajului licențios nu vor aprecia nici romanul lui Liviu Iancu, trecându-l prin același filtru, al cantității de cuvinte obscene. Mda, sunt multe cuvinte și episoade care ar putea oripila cititorii pudibonzi, însă nu am de gând să fac o pledoarie prin care să demontez prejudecăți. Pot spune însă că mi-a făcut plăcere să citesc Xanax și nici nu mi-am dat seama când s-au dus 500 de pagini care mi-au adus mereu zâmbetul pe buze și, uneori, hohote de râs, asezonate cu ironia dulce-amară care nu se eschivează nicio clipă.

Xanax radiografiază lumea în care trăim, cu bunele și relele ei, văzută prin ochii personajului-narator, dar imaginile ce se perindă prin fața cititorilor sunt atât de familiare, încât de multe ori par a face parte din memoria celui care citește, dacă nu ne împiedicăm de amănunte. Sunt povești rupte din cotidian, întâmplări în care hazul merge mână în mână cu tristețea, cum se întâmplă adesea și în viață, de altfel. Scriitura are ceva din efectul unei pastile de Xanax, în sensul că reușește să te extragă din stări proaste sau neplăcute. Xanax e cartea potrivită în momentele în care altceva nu merge.

„Și-a dat basmaua dinspre ceafă spre frunte, apoi a tras-o înapoi spre ceafă. Așa făcea când voia să spună ceva important.
– Tu o să fii mare când o să scrie alții ce zici tu, nu când scrii tu ce zic alții, mi-a aruncat, dezamăgită.” (pag.338)

„A iertat-o, până la urmă. A crescut copilul altuia care, simbolic, era al lui. Eu am continuat să fut simbolic. Nu se rupsese vraja atunci când Dumnezeu a lovit. A mai venit câteva săptămâni la discotecă și gata! Trebuia să aibă grijă de femeia și de copilul lui. Cu timpul am înțeles că m-am îndepărtat de el. Sau, mai bine zis, că Dumnezeu și-a întors fața de la mine. Până într-o seară… O găsisem. S-a mirat că știu atâtea poezii și mi-a spus că sunt ciudat. Că îi plac ciudații. Și m-a lăsat să i-o bag puțin. N-a durat prea mult. Dar devenisem bărbat în câteva minute.
Și atunci am înțeles că între mine și pizdă nu stătuse doar respectul, ci și Dumnezeu.” (pag. 17)

Xanax de Liviu Iancu