Iubire cu „i“ mic de Francesc Miralles
(roman)
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2017
Volum recomandat de Bookhub.ro și Digi FM 
Motto:
Bucură-te de lucrurile mărunte, pentru că,
poate, într-o zi vei privi înapoi
şi îţi vei da seama că erau lucruri importante.
ROBERT BRAULT
M-am trezit cu o greutate vibrantă pe piept. N-a fost nevoie să deschid ochii ca să ştiu că nu era vorba de semne de infarct.
Buimac, am văzut că pisoiul dormea liniştit, încolăcit pe pieptul meu.
— Încăpăţânat mai eşti, i-am spus, cântărind posibilitatea de a-i suci gâtul pe loc.
Mai mult din curiozitate, mi-am trecut mâna peste blana scurtă şi moale. Animalul a început să toarcă şi mai tare şi a deschis nişte ochi somnoroşi. După care a început să se întindă, ridicându-şi spinarea şi lungindu-şi lăbuţele din faţă. Apoi mi s-a culcuşit pe burtă. Torcea şi parcă zâmbea.
Pisicile zâmbesc?
După micul dejun am hotărât că intrusul putea rămâne până se deschidea adăpostul pentru animale. Găsisem numărul în cartea de telefon, însă o voce înregistrată mi-a comunicat că se deschide abia din 7 ianuarie.
Mi-am amintit imediat că găsisem într-un ziar cu anunţuri gratuite o secţiune dedicată animalelor de companie.
„Ar putea fi o opţiune dacă cei de la adăpost îmi bagă beţe în roate“, mi-am zis şi imediat am început să răscolesc coşul de hârtii după vechiul exemplar al revistei. Îl răsfoisem cândva pentru a-mi cumpăra mobilă second hand.
Am sunat şi mi-a răspuns imediat un operator cu glas politicos. I-am spus pentru ce secţiune voiam să dau anunţul şi i‑am dictat:
Dăruiesc pisoi aproape nou. Stare excelentă. Telefonaţi seara.
Mă gândisem că un strop de umor m-ar fi ajutat să plasez animalul. Pare-se că operatorul nu era de aceeaşi părere.
— Atât? a întrebat după ce mi-a notat numărul de telefon.
— Cred că da.
— Nu vă pot accepta anunţul aşa cum e acum. Şi vacccinurile?
— Poftim? am întrebat fără să ştiu la ce se referea.
— La această secţiune, admitem doar animale care au vaccinurile în regulă. Revista evită astfel orice răspundere în caz de contagiune. Prin urmare, trebuie să specificaţi.
Eram gata să-i spun că habar n-aveam dacă jivina fusese sau nu vaccinată, dar m-am stăpânit, pentru că nu voiam să întârzii publicarea anunţului.
— E vaccinat, am minţit. Adăugaţi asta la sfârşit.
— De acord.
Se părea că avusesem noroc, potrivit operatorului, pentru că aceea era ultima zi, iar anunţul meu avea să apară în revistă pe 8. Aşa că am hotărât să amân vizita la adăpost până pe 15, ca să las timp vreunui suflet milostiv să adopte pisoiul. Totuşi, îmi rămânea de rezolvat problema vaccinurilor. Mai mult ca sigur, amatorul de pisici avea să-mi ceară certificatul de vaccinare.
În timp ce mă frământam cu aceste probleme, pisoiul mă privea, instalat comod pe canapea. Fără să-şi modifice defel postura plină de eleganţă, îmi urmărea paşii prin living şi dădea din când în când din coadă, cumva nerăbdător.
Obişnuiesc să rezolv cât mai degrabă problemele neplăcute, drept care am luat cartea de telefon şi am căutat un veterinar. Printre numeroasele clinici încadrate în chenar, finalmente am găsit una relativ în apropiere şi am sunat.
Mi-a răspuns un glas feminin pe un ton cam sec.
— Pentru cine doriţi consultaţia?
— Pentru o pisică. Am nevoie de certificatul de vaccinare.
— Cum vă numiţi?
— Samuel de Juan.
— Şi pisica?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. „E nevoie ca animalele să poarte un nume?“ m-am întrebat. Chiar sub nas aveam un raft cu romane şi privirea mi s-a oprit la Amurgul marinarului. N-am mai stat pe gânduri şi i-am spus numele autorului:
— Mishima.
Patrupedul mi-a răspuns cu un miorlăit sonor, de parcă ar fi fost de acord să poarte numele scriitorului japonez care se sinucisese făcându-şi seppuku.
— Cum aţi spus?
În timp ce-i dictam numele pe litere, mi-am dat seama că aveam o problemă de logistică. Cum să transport pisoiul la cabinet? Îmi demonstrase că era foarte iute şi nu mă vedeam alergând după el pe stradă. I-am explicat vocii feminine neliniştea mea.
— Aveţi nevoie de un transportor, îmi spuse.
— Un… ce? Ce naiba e şi asta?
Mishima – Mishi pentru prieteni – părea să se distreze de minune: bătăile din coadă pe minut se înmulţiseră în mod vizibil.
Vocea mi-a explicat că era vorba de o cutie omologată pentru transportul animalelor, deci mă sfătuia să cumpăr una şi abia după asta să duc pisoiul.
— Prea multe drumuri, am spus eu iritat. Nu pot să pierd o zi întreagă pentru o mâţă. Altă soluţie nu există?
— Puteţi cere o vizită la domiciliu, dar costă mult mai mult.
— N-are importanţă, vreau să se termine cât mai repede.
— Va trebui să vin chiar eu. Sunt de gardă, a spus pe un ton supărat. La prânz e bine?
I-am răspuns că da şi am profitat să comand cele necesare: vase, hrană, nisip pentru pisici şi un transportor.
La două şi jumătate am auzit soneria şi am ştiut că era ea, pentru că pe mine nu mă vizitează niciodată nimeni. Deschizându-i, am avut o surpriză plăcută: veterinara era o femeie atrăgătoare, la vreo treizeci de ani. Tunsă scurt, cu ochelari, trăsături plăcute şi fruntea înaltă. Expresia serioasă, dar nu crispată, scotea la iveală faptul că nu-şi pierdea timpul cu prostii.
„Exact genul de persoană pe care mi-aş dori-o de prietenă“, mi-am zis.
Mă şi vedeam alături de ea, la unul din localurile de pe strada Petritxol, la o ciocolată caldă cu fursecuri.
Am fost trezit din visare de un glas morocănos:
— Să începem, spuse ea, nerăbdătoare. Am mult de lucru azi.
— Desigur.
Am luat cele două sacoşe cu care venise şi i-am cerut să mă urmeze în living, unde Mishima îşi petrecuse toată dimineaţa. Dar când am ajuns acolo, canapeaua era goală.
— Unde e pisica? m-a întrebat ea, în timp ce deschidea pe masă o mică trusă medicală.
Am dat fuga în dormitor să văd dacă nu cumva se întorsese în pat. Nu era acolo. Apoi m-am dus în bucătărie, unde‑şi avea farfurioara cu lapte. Nici acolo nu era. Când m-am întors în living, femeia tocmai îşi închidea trusa medicală şi se pregătea de plecare.
— Mai staţi un pic, am rugat-o. O să apară el!
— Nici nu mă gândesc. Toate pisicile se ascund în ziua vaccinării, nu ştiaţi? Ar fi trebuit să-l închideţi într-un loc în care să fie sub control.
— Adevărul e că nu mă pricep deloc la pisici. Nu doriţi o cafea? Aş vrea să vă cer nişte lămuriri…
— Îmi pare rău, dar la trei am altă vizită, a răspuns ea pe un ton tăios. În definitiv, am venit să consult pisica, nu pe dumneavoastră.
Răspunsul ei m-a rănit. I-am smuls factura din mână pentru a încheia subiectul cât mai repede. Am plătit totul, inclusiv vizita, lăsându-i şi un bacşiş generos, pentru că nu aveam bani schimbaţi. Apoi am condus-o la uşă.
— Când îl găsiţi, îmi spuse, îl băgaţi în transportor şi îl aduceţi la cabinet. Nu e nevoie să faceţi programare.
Am încuviinţat din cap. În pragul antreului, veterinara mi‑a arătat o grămăjoară lipicioasă, un fel de terci, pe marginea covorului. Eu n-o observasem până atunci.
— Şi nu-i mai daţi lapte, spuse în încheiere. Le pică greu şi vomită.
Acest ultim sfat m-a făcut să mă împac cu ea şi, înainte de a închide uşa, i-am mulţumit călduros.
După nici două minute, Mishima a apărut în living, salutându-mă cu un miorlăit muzical, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am aflat niciodată unde se ascunsese.
— Eşti de groază, ştii asta? l-am certat Eşti absolut incorigibil!
***
A treia zi din an. M-am sculat cu durere de oase şi stare febrilă. Gripa mă biruise, după cum am constatat.
Odată cu mine s-a sculat şi Mishima, după care ne-am luat amândoi micul dejun, fiecare cu farfuria lui, ca doi burlaci care vieţuiesc în aceeaşi casă. O situaţie excepţională care nu trebuia să se prelungească mai mult de 15 ianuarie.
Când m-am ridicat de la masă, m-a cuprins ameţeala. Am tras sertarul în care ţin medicamentele, dar n-am găsit decât o cutie de analgezice goală.
„Trebuie să cobor la farmacie înainte să-mi fie şi mai rău“, mi-am zis.
Un bărbat singur ar trebui să fie de două ori mai prevăzător decât unul însurat, pentru că nu contează decât pe el.
Mi-am tras primele haine care mi-au picat în mână direct peste pijama şi m-am pregătit să ies, hotărât să mă întorc imediat.
Şi atunci s-a petrecut din nou ceva neaşteptat. Eram pe palier şi mă pregăteam să încui uşa, când Mishima a ţâşnit afară ca din puşcă şi a luat-o pe scări în sus.
— Afurisitule! am ţipat făcând să răsune casa scărilor.
Era limpede că pisoiul ăsta nu intrase în viaţa mea ca să mi‑o facă mai uşoară. Cu fruntea arzând, m-am întors după „transportor“ şi am urcat scările, chitit să prind animalul şi să‑l închid în cutie până în ziua de 15, dacă ar fi fost nevoie.
Noroc că deasupra mea nu mai e decât un etaj, aşa că speram să-l înghesui într-un colţ şi să-l prind. Dar începeam să înţeleg, o pisică nu face niciodată ceea ce te aştepţi să facă.
L-am găsit, foarte liniştit, pe preşul apartamentului de
deasupra. Zgrepţăna la uşă cu lăbuţa, aşa cum făcuse şi la mine cu trei zile în urmă.
Dintr-o dată, m-am văzut salvat! Neîndoielnic, pisoiul era al bătrânului care locuia la mansardă. Era un bărbat cu o înfăţişare ursuză, chel ca o bilă de biliard, căruia nu-i puteai ghici vârsta, deşi ridurile adânci care-i brăzdau fruntea şi gâtul te făceau să crezi că depăşise şaptezeci de ani. Când mă mutasem eu, acum şase ani, el locuia deja acolo, dar ne întâlniserăm pe scări de foarte puţine ori.
Am sunat, uşa s-a deschis cu un scârţâit puternic. Am împins-o şi pisoiul s-a strecurat imediat înăuntru. Prin urmare, ipoteza mea era corectă.
Am intrat şi eu, neştiind bine de ce. În definitiv, pisica ajunsese la stăpân, totul era rezolvat.
În aer plutea un miros dulceag, ca de tămâie sau altă esenţă. Am închis uşa în urma mea, căci nu mă vedeam în stare să urmăresc din nou pisica pe scări în jos şi am strigat:
— Bună ziua!
Nici un răspuns.
Intrigat, am înaintat pe un hol identic cu al meu. Cu toate acestea, în pragul livingului m-am oprit în faţa unui tablou care-mi atrăsese atenţia: o reproducere după Călător pe Marea Norilor de Caspar David Friedrich, cel mai important pictor romantic german.
În anii mei de studenţie fusesem foarte interesat de opera lui, plină de peisaje melancolice, aproape mistice, care-ţi dau o senzaţie de solitudine şi izolare. Într-una din picturile sale cele mai triste, Marea îngheţată, se ghiceşte umbra unei corăbii care a naufragiat sub o piramidă de blocuri de gheaţă. Potrivit unui specialist, „opera este un monument al triumfului naturii asupra aspiraţiei omului, esenţa însăşi a pesimismului romantic“.
Călătorul, cu care mă reîntâlneam după mulţi ani, înfăţişează, văzut din spate, un bărbat cu pletele în vânt, cocoţat pe o stâncă. Sprijinit în baston, contemplă un turbulent ocean de nori care i se întinde la picioare. Ar putea fi chiar Werther, înainte de a se hotărî să termine cu toate.
Văzusem de multe ori tabloul. Cred că inclusiv originalul, într-o galerie din Hamburg. Totuşi, dintr-odată dobândise o semnificaţie nouă pentru mine: Am înţeles că era alegoria propriei mele vieţi. Eram exact precum omul acela: căţărat pe un munte, fără să înţeleg nimic din ce se petrece acolo jos, în lume.
— Ei, intraţi sau nu? s-a auzit un glas nerăbdător din living.
— Cu mine vorbiţi? am coborât eu din oceanul de nori.
— Cu cine altcineva?
A urmat un hohot de râs.
Jignit, am intrat, hotărât să lămuresc povestea cu pisica şi s-o şterg repede.
Bătrânul era aşezat înaintea unui birou modern care ocupa centrul încăperii. M-am uitat pe masă după dispozitivul cu care deschisese uşa, dar nu am văzut decât un laptop, la care omul tasta de zor. Alături, o carte de ştiinţă popularizată, O scurtă istorie a aproape orice, la care renunţasem. Acolo citisem treaba cu cele 650.000 de ore.
Înainte ca bătrânul să-şi întrerupă lucrul şi să-şi ridice privirile către mine, am mai văzut ceva bizar. Lângă el, pe o masă mai mică, se afla un circuit de trenuri în miniatură, aşa cum aveau copiii pe vremea mea. Iar sub masă, pe un covoraş pufos, pisoiul se lăfăia ca la el acasă.
Bătrânul mi se adresă pe un ton neaşteptat de blând.
— Spune-ţi, vă rog.
— Am ajuns aici pe urmele pisoiului. Deduc că e al dumneavoastră.
— Deduceţi greşit.
Mishima se spăla pe faţă, lingându-şi mai întâi o lăbuţă. Era limpede că nu se afla pentru prima dată sub măsuţa aceea.
— Păi, atunci, cui îi aparţine? am întrebat.
— Lui însuşi, la fel ca dumneavoastră sau ca mine.
Era clar că bătrânului îi plăceau dezbaterile, un lucru pe care eu nu l-am suportat niciodată. Corect ar fi fost să plec imediat şi să-l las cu mâţa aia, oricine i-ar fi fost stăpânul.
Dar ceva inexplicabil mă ţintuia locului, de parcă aş fi prins rădăcini în parchet. Omul s-a întors la scris, eu mă holbam la trenuleţele acelea, apoi la cărţulia care avea pe copertă globul pământesc.
— Am avut şi eu cartea asta, dar am făcut-o cadou, am spus şi aproape că m-am surprins pe mine însumi că mă confesam unui străin.
— De ce? m-a întrebat el, fără să-şi ia ochii de la monitor. E o operă extraordinară.
— Ştiinţa mă deprimă. Mi se pare exasperant gândul că suntem doar o grămadă de atomi care-şi aşteaptă disoluţia. Iar a şti că o să se recombine ca să alcătuiască o balegă sau, în cel mai bun caz, o plantaţie de ciuperci, nu e de natură să mă consoleze.
— Văd că n-aţi înţeles nimic, a spus pe un ton ironic în timp ce oprea calculatorul, închizându-i capacul cu grijă. Ştiinţa e drumul cel mai scurt către Dumnezeu. De fapt, dacă cercetezi biografia marilor oameni de ştiinţă, îţi dai seama că erau nişte mistici.
— Posibil, dar asta nu are nici o legătură cu ceea ce spuneam eu. Mie nu-mi pică bine să aflu că, la 650.000 de ore după ce m-am născut, atomii şi moleculele mele o vor lua razna ca să formeze ceva fără permisiunea mea.
— Atomii şi moleculele nu înseamnă nimic.
— Ei bine, eu credeam că sunt totul, am contraatacat eu. În afară de vid, fireşte. Am citit destul ca să ştiu că vidul e omniprezent, atât în Univers, cât şi la nivel molecular.
— Lăsaţi în pace vidul. Deocamdată, constat că îl aveţi doar în cap.
Şi s-a uitat la mine, aşteptându-mi reacţia. Dar nu am spus nimic. Acel bărbat începea să mă fascineze. A continuat:
— Atomii sunt precum literele. Aceleaşi cu care îşi alcătuia cânturile Kabir sau e alcătuită Biblia sunt folosite şi la scrierea revistelor pentru femei sau a prospectului unui leac pentru creşterea părului. Înţelegeţi unde bat?
— Nu.
— Vă dau alt exemplu, că văd că sunteţi cam greu de cap. Cu aceleaşi blocuri de piatră se poate construi Sagrada Familia sau zidurile de la Auschwitz. Nu contează cărămizile, ci folosinţa pe care le-o dăm. Acum înţelegeţi?
— Cred că da.
— Prin urmare, când vorbim de cărămizi, litere sau atomi, cine le mânuieşte şi în ce scop. Altfel spus, nu contează ce suntem, ci ce facem cu ceea ce suntem. Nu contează că trăieşti 650.000 de ore sau şase şi jumătate. Orele nu slujesc la nimic dacă nu ştii ce să faci cu ele.
