„Între prieteni”, Amos Oz

Opt proze scurte fac un roman, pentru că au cadrul comun – kibbutzul Ykhat din anii 60 – şi personajele, care trec dintr-o proză în alta. Peste ele, ironia din cuvântul „prieteni”, cu referire la proza cu acelaşi nume, în care un tată nu ştie cum să rezolve relaţia improprie dintre fiica lui şi un bărbat mult mai în vârstă, precum şi nevoia de comunicare, o nevoie paradoxală într-o comunitate care aproape că postulează fericirea. De unde, singurătatea şi critica la adresa kibbutzului.

Fiecare proză se joacă în două-trei personaje. Relaţii de cuplu, eşecuri, visuri de eliberare, frustrări şi întrebări esenţiale: copiii trebuie să doarmă în cămine speciale, aşa cum se întâmplă, sau alături de părinţi – aşa cum vor unii?; sau: când au voie tinerii să plece la studii în afară? (exista obligativitatea ca, înainte de facultate, tinerii să slujească kibbutzul, trei ani, prin diverse munci gospodăreşti).

Ca unul care a trăit zeci de ani într-un kibbutz, Amos Oz ştie foarte bine ce face. Critica sa, hai, fie, a personajelor sale, la adresa acestei forme de organizare este clară. Iar ea priveşte atât evoluţia kibbutzului cât şi modul în care el funcţionează în prezentul narativ, adică prost.

„Nimeni nu-şi mai iubeşte aproapele, spune un personaj. La început, când s-a înfiinţat kibbutzul, formam cu toţii o familie. E drept că şi atunci erau tot felul de disensiuni în familie, dar eram apropiaţi între noi. Seară de seară stăteam şi cântam cântece pline de patos şi cântece nostalgice, până la miezul nopţii. Iar noaptea dormeam în aceleaşi corturi, şi dacă cineva vorbea în somn, cu toţii îl auzeam. Acum toţi locuiesc în apartamente separate şi toţi se lucrează unul pe altul. În kibbutzul de azi, atât timp cât mai eşti pe picioare, toţi aşteaptă să cazi, şi dacă ai căzut – toţi aleargă să te ridice.”

Traiul bun, liniştit, depravează. Până şi dragostea suferă: „e ca o infecţie: te apucă şi te lasă”. Locuitorii kibbutzului par ocupaţi cu superficialitatea, pierduţi în chestiuni anodine, viciaţi, supuşi unor legi la limita absurdităţii şi, prin urmare, deşi mulţi n-o recunosc, nefericiţi. Aparenţa democraţiei, clădită pe fundamentul unor decizii ale comisiilor kibbutzului, care conduc tot, de la cum, ce şi când se cultivă până la managementul educaţional, seamănă cu acea peliculă semitransparentă lipită pe autobuze. Din interior, vezi cât de cât în afară. Invers, nu. Cum văd eu lucrurile, kibbutzul din cartea lui Amos Oz este un autobuz cu un astfel de autocolant. Din când în când, două-trei personaje sunt scoase pentru a spune cum au călătorit şi ce au văzut în timpul călătoriei, într-o atmosferă apăsătoare.

„Noaptea era foarte rece şi senină. Broaştele şi un câine care lătra undeva departe spărgeau liniştea. Când îşi ridică privirea, Yoav văzu stratul norilor joşi deasupra capului şi îşi spuse că tot ce e important pentru el însuşi nu e cu adevărat important şi că la ce e cu adevărat important nu are destul timp să se gândească. Viaţa trece fără să te gândeşti aproape niciodată la lucrurile simple şi mari, singurătate, dor, pasiune şi moarte.”

Nu este „o mare carte despre singurătate”, cum scrie pe coperta a IV-a. Mi se pare simplu să notezi aşa, în condiţiile în care personaj central este kibbutzul, iar în relaţie cu el sunt foarte puternice şi invidia, şi meschinăria, şi limitarea. La fel de tranşant pot spune că este o carte despre durere şi, tot aşa, aş putea să susţin că este despre condamnare.

Tare frumoase mi s-au părut personajele, construite atent, meticulos, pe alocuri caricatural. Am remarcat şi decorurile, simple şi zugrăvite cu suferinţă: „Pe perete atârna o pictură cu un câmp de floarea-soarelui pârjolit, şi într-un colţ al camerei se afla un tub gol de obuz, în chip de vază, cu un buchet de scaieţi. Mirosul de ţigară umplea întotdeauna aerul”. Prozele? Încep aşezat, surprind în prima parte, evoluează intens şi se termină fără să şocheze, într-un soi de prostraţie, de aşteptare dureroasă. Pentru că, repet, nu e neapărat vorba despre singurătate, ci despre durere, limitare şi condamnare.

Editura Humanitas Fiction;