Pe Clara Cernat am ascultat-o cântând de mai multe ori. De fiecare dată în alt loc din București. E foarte tonică, o profesionistă desăvârșită, atentă la cele mai mici detalii. Cu un repertoriu variat și cu dorința de a aduce muzica cât mai aproape de iubitorii ei, celebra violonistă reușește cu fiecare concert să convingă publicul să revină la concertele ei.
Duminică, 17 septembrie aveți ocazia să o reascultați într-un concert susținut la Sala Radio, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu.
Pentru a câta oară la Festivalul Internațional George Enescu? Ce înseamnă/ce reprezintă pentru dvs. Festivalul Internațional George Enescu?
Cânt pentru a doua oară și o fac cu cea mai mare plăcere. Revin cu drag pentru că este un festival foarte bun, foarte mare, recunoscut și în afara granițelor țării; este unul dintre cele mai mari festivaluri din lume.
Locuiți în Franța, dar reveniți în România destul de des (eu v-am ascultat la Sala Radio, cu ocazia concertului caritabil „Suflet în culori” și la Muzeul Colecțiilor, în cadrul unei ediții Opera FANtastică). Cum abordați repertoriul pentru un concert susținut „acasă”, prin comparație cu un concert susținut pe oricare dintre marile scene ale lumii?
Știți, pentru mine un concert este un concert. Bineînțeles că revin în țară cu tot sufletul și întotdeauna este o emoție cu totul și cu totul specială când cânt în orașul meu, care este București. Și nu numai, în România. Însă, în ceea ce privește programul, nu aleg într-un alt fel decât aș alege într-un alt loc din lume. Emoțiile diferă. În public sunt foști colegi, prietenii, familia. Are o mare intensitate emoțională faptul de a cânta în România, dar repertoriul, alegerea lui, este un concert ca oricare altul. Câteodată este impus, câteodată pot să am mai multă libertate în ceea ce aleg și cred că important este cum cânt și ceea ce cânt, dar un interpret are o anumită integritate și dorește să cânte bine orice compozitor ar cânta.
Sunteți acasă în România sau în Franța?
Sunt acasă în România.
Cât de importantă este sala de concert pentru un solist ca dvs? De exemplu, ce preferați, Sala Radio sau Ateneul Român?
Fiecare are atuurile și farmecul ei. Sala Radio este o sală cu un aspect mult mai neutru, dar e o sală care o acustică foarte bună, o mare generozitate a scenei și contactul publicului cu scena care este foarte deschisă către el. Ateneul Român este ca un templu, pentru mine este una dintre puținele scene unde se urcă ca să ajungi. Sub cupola Ateneului te simți purtat spre cer, este o sală cu o ambianță scenică splendidă, cu o acustică foarte bună. Deci, n-aș putea să spun pe care o prefer; am avut șansa să cânt în ambele și de fiecare dată când cânt într-una sau într-alta sunt la fel de fericită.
Care este provocarea pentru un artist ca dvs. să cântați într-un alt spațiu decât sala de concerte obișnuită? Întreb pentru că v-am ascultat cântând la Muzeul Colecțiilor de Artă, eveniment despre care am scris aici).
Mie îmi place foarte mult. Știți că în lume se fac foarte din ce în ce mai multe evenimente de tip flashmob. Thierry Huillet, soțul meu a avut o comandă de la Orchestre national du Capitole de Toulouse pentru un flashmob, viitorul imn al capitalei (Toulouse este capitala noii Regiuni Occitania, cea mai mare regiune a Franței). Ei vor un imn și i l-au comandat lui Thierry, dar acest imn va fi cântat ca un flashmob, oamenii nu știu nimic, orchestra mare în centrul Toulouse-ului, unul câte vin și încep să cânte; oamenii vor veni, vor aplauda… Eu găsesc că e foarte frumos să faci muzică și în locuri care nu sunt prevăzute pentru asta, pentru că un interpret aduce o ambianță, o magie, mai ales în cadrul pe care l-ați menționat (Muzeul Colecțiilor de Artă – n.m.), momentul în care poți cânta alături de tablouri foarte frumoase, se instaurează o armonie între toate operele de artă, sonore sau picturale.
La Sala Radio veți cânta și muzică nouă. Cum receptați dvs. Aceste compoziții, mai ales că soțul dvs. este unul dintre compozitori.
Eu le accept; sunt foarte deschisă, soțul compune de peste 15 ani, se fac aproape 20 de ani de acum; multe dintre compozițiile lui sunt cântate oriunde în lume. Cânt foarte multă muzică nouă, pentru că găsesc că în muzica de azi – muzica contemporană – sunt atât de multe curente, atât de multe tendințe, și toate au locul lor sub Soare, aș zice. Aleg să cânt lucrările preferate; la Festivalul George Enescu de anul acesta voi cânta Concertul pentru vioară şi violă scris de soțul meu, cu Erzhan Kulibaev la vioară și eu la violă, de data aceasta. Voi cânta acest concert care este un omagiu pentru Șostakovici; este tot o muzică modernă, dar în spiritului lui Șostakovici. Eu accept muzica asta și o iubesc.
Mie mi se apre foarte mult actuală și complexă. Pentru că reflectă foarte mult din spiritul epocii și din transformările prin care trece societatea la momentul actual. Cum ați ajuns la reportoriul propus pentru concertul din cadrul Festivalului Internațional George Enescu?
A fost propunerea domnului Mihai Constantinescu de la ARTEXIM, pentru că este un concert integral dedicat muzicii secolului XXI și dânsul știe că eu cânt foarte multă muzică nouă și totul a venit foarte natural, cunoscând opera lui Thierry și câteva dintre lucrările lui; a fost o inițiativă minunată pe care am acceptat-o cu mult entuziasm, Concertul pentru vioară şi violă fiind și unul dintre preferatele mele.
Apropo de Camerata Regală (cei cu care veți cânta la Sala Radio): este o orchestră destul de nouă și cu instrumentiști foarte tineri. Cum a fost colaborarea dintre dvs și ei?
Nu am colaborat încă, pentru că prima repetiție va fi abia mâine (n.m.: interviul l-am luat telefonic miercuri, 13 septembrie). Și, întra-adevăr, este o orchestră nouă, abia aștept să-i întâlnesc.
Un solist instrumentist trebuie să fie atent la cum își construiește cartea de viziă. Din punctul dvs de vedere, acela de profesor, care sunt capcanele principale? De ce ar trebui să se ferească un tânăr instrumentist atunci când își construiește cariera?
Este o întrebare foarte interesantă. Bineînțeles că în momentul în care un tânăr începe să primească invitații, să fie a vue, cum zic francezii, trebuie să fie prudent, să cânte cu adevărat operele cu care vibrează; găsesc că trebuie să avem tot timpul o anumită integritate și să nu acceptăm tot timpul numai pentru oportunitățile de a cânta în cutare sau cutare loc, pentru că sunt săli prestigoase etc.; să ne ferim de a cânta orice. Din păcate, mulți tineri o fac, pentru că ei cred că au nevoie de asta. Găsesc că este vorba de integritate; mie personal, îmi place să cânt doar repertoriul cu care vibrez. Deci, n-aș avea sfaturi de dat; fiecare cântă cum își gândește, cum își calculează. Cariera este și un calcul, dar este alcătuită și din multe oportunități, multe întâlniri. Bănuiesc că un tânăr este foarte curios, așa a fost tot timpul și poate să aleagă ceea ce sufletul îl ajută să aleagă vibrând.
Fac comparația cu soliștii vocali: acolo există tendința de a alege partituri din ce în ce mai grele, dar unii o fac înainte de timpul oportun, riscând să-și piardă vocea, în timp ce unii așteaptă, au răbdare. Tentațiile acum sunt cantonate exclusiv în sfera comercială: nevoia de bani, nevoia de afirmare. Plus că este o concurență din ce în ce mai mare.
Ca și în modă, unde nu orice rochie vine oricărei femei. Un interpret inteligent știe care este punctul lui forte și care sunt punctele mai puțin forte și acceptă un repertoriu și în măsura în care-l pune în evidență. Pentru că nu poți străluci în tot; fiecare are stilul lui de cântat; la fel și pentru vocile care se distrug, acestea sunt voci prea exploatate. Dorința de afirmare nu trebuie să treacă înaintea calcului sau înaintea unei analize a capacităţilor și calităților personale.
Contează foarte mult și școala din care vii, mentorul pe care îl ai.
Mentorul este un personaj foarte important în viața unui artist. Mulți dintre maeștrii mei nu mai sunt în viață, dar îi aud ca și cum ar fi lângă mine. Maestrul Valentin Gheorghiu este și astăzi lângă mine; îl aud.
Școala românească de muzică mai este capabilă să dea valori și de aici înainte?
Da, da, bineînțeles. Însă, copii talentați și tineri valoroși se nasc pretutindeni. Școala noastră este foarte, foarte bună, însă concurența este foarte mare. Acum revin dintr-un turneu din Coreea de Sud, unde am stat o lună și am susținut mai multe concerte și soțul meu a avut un masterclass de pian la Universitatea din Seul (eu am avut acum doi ani un masterclass de vioară la aceeași facultate). Nivelul coreenilor este absolut ieșit din comun, de altfel câștigătorul precedentului concurs Enescu de vioară este un sudcoreean. Deci, tinerii noștri, ieșind din țară se confruntă cu un nivel din ce în ce mai înalt și, fără să-i înspăimânt, lupta e grea pentru un loc sub soare în muzică. Asiaticii au cultul maestrului; toți studenții mei asiatici sunt excepționali – nu poți să le faci o observație de două ori, n-ai cum. Sunt foarte tehnici, dar au și o mare sensibilitate, fac parte și dintr-o mare cultură. Lucrează enorm. Dar nu vreau să fac apologia școlii asiatice; pentru că și școala franceză, sau orice altă școală europeană, care-și au rădăcinile în niște tradiții atât de valoroase, sunt foarte bune. Însă tinerii de astăzi trebuie să fie conștienți că deschiderea frontierelor și faptul că se trăiește în cu totul alt fel ca acum ceva ani, ceea ce îngreunează ascensiunea în carieră, înnăsprește concurența.
La concertul de duminică, 17 septembrie, bănuiesc că soțul dvs. va fi în sală. Cum este să-l aveți ca spectator?
Nu este foarte ușor. Pentru că eu cânt foarte des cu el pe scenă, ca pianist. El este un spectator deosebit de generos și judecă cu sufletul. Bineînțeles că încerc să cânt cât mai bine, să fiu fidelă textului, pentru că orice compozitor dorește să audă idealul lui, care-i răsună în interior. Sper să fiu mereu fidelă. Am şansa să lucrez cu el înainte de a cânta, deci știu direcția pe care trebuie s-o iau, dar este un moment foarte emoționant.
Succes și să ne reîntâlnim și cu alte ocazii!
