Despre spectacol și călătoria în alte timpuri sau pe alte tărâmuri s-a mai scris. Musicalul în sine o astfel de călătorie. Exotică prin însăși definiția acestui gen de spectacol atât de special, călătoria aceasta tinde să devină una personală, intimă până în cele mai profunde gesturi, dacă alăturăm și numele lui Răzvan Mazilu.
La spectacolele lui trebuie să vii cu stare, să fii pregătit pentru orice. Nu știu cum îi reușește, că de fiecare dată, oricât de pregătită aș fi, plec din sală ca și cum aș fi fost în cea mai lungă și plină de descoperiri călătorie. Despre coregrafia impecabilă nu cred că trebuie să mai scriu ceva; doar să fii cel mai afurisit dintre afurisiți critici să-i găsești vreo scăpare: amplasare în scenă, succesiuni de pași, roluri croite în detaliu și pliate pe personalitățile actrițelor, treceri de la o scenă la alta neașteptat de inventive, toate acestea sunt gândite pe îndelete de Răzvan Mazilu și integrate sub formă de tot într-un singur spectacol.
Fiind vorba de cabaret burlesc, ei da, aici ar merita un pic discutat. E puțin spus curaj, e nebunie curată să aduci în fața spectatorilor, fie ei și fideli și iubitori de Mazilu, lumea cabaretului burlesc din atât de tumultoasa perioadă a începutului de secol XX. E o lume puțin explorată din punct de vedere artistic astăzi (de fapt, prea puțin explorată, prin raportare la bogăția de detalii, personaje și întâmplări ce stau să ni se arate). F. Scott Fitzgerald și Zelda, soția lui, Gatsby, nu mai puțin celebrul personaj creat de el, plus multe alte nume (Ernest Hemingway, Ezra Pound, Thornton Wilder, Sherwood Anderson) din epoca aceea atât de plină de excese – „generația pierdută” pentru cunoscători – au atras pe mulți în mirajul poveștilor lor. Și asta pentru că poveștile lor sunt vii, sunt pline de omenesc, aparțin altor vremuri, știi că nu vei putea face parte din ele, oricât ți-ai dori, dar ai face tot posibilul să le reînvii. Beții crunte, opium și alte droguri, orgii sexuale, toate pe fondul unor petreceri dansate, expuneri obsene, trivialități din toate punctele de vedere, despre toate acestea este cabaretul noir. Cum s-a născut și, mai ales, de ce a fost nevoie de aceste exhibiții? Pentru că începutul de secol XX a fost unul al renunțării la prejudecăți, adoptarea libertății fără nicio limită și cu orice preț; peste toate acestea vine și primul război mondial, ceea ce complică și mai mult tabloul, și așa destul de încărcat de detalii. Oamenii ieșeau dintr-o epocă a încorsetărilor și intrau în cea a explorărilor și pentru asta era dispuși să încerce orice. Promiscuitatea era la ordinea zilei, cultivarea abjectului în toate formele artistice se transformă în cult și, peste toate acestea vine și dorința femeilor de a fi egale în drepturi cu bărbații. Așa că… dintr-odată avem un tablou destul de complicat în detalii și plin de stridențe obositoare.
Răzvan Mazilu a ales pentru Mon cabaret noir un personaj cu adevărat dificil, dar și foarte, foarte puțin cunoscut la noi: Anita Berber. O nemțoaică get-beget, atât de tânără și de predispusă la excese, încât aproape că te sufoci cu durerea ei (moare la 29 de ani). A trăit puțin? A trăit mult? Dacă te iei după vârsta biologică ca atare, puțin. Dacă ții cont de toată succesiunea de orgii sexuale, abuzuri, căsătorii ratate, petreceri ce dau în alte petreceri, te miri cum de a trăit și atât. Empatizezi cu cele patru ipostaze ale ei, ba chiar cinci, dacă stau bine și mă gândesc, dintre care cea mai perversă și plină de culoare e cea întruchipată de R. Mazilu. El nu e la primul travesti, asta se știe; cum, la fel de bine, se știe și că e maestru al acestei transformări. Și nu o spun ca să-l laud, ci pentru că așa e. E complicat să faci un travesti în care trebuie să porți tocuri de 12 cm și să mai și dansezi pe ele, plus (pe)trecerea stărilor de la o extremă la alta. Găsesc complicată (dar pe atât de reușită) și trecerea personajului Anita Berber de la o actriță la alta, pentru că vorbim de personalități diferite, de vârste diferite, de întâmplări care par să nu aibă mai nimic în comun, poate doar excesul ca stare. Dar nu știu cum se face, că, în final, ai parte de un adevărat jurnal al vieții acestui atât de complex personaj al cabaretului, care a fost Anita Berber.
În fiecare ipostază a Anitei Berber găsești ceva din tine, om obișnuit. Asta dacă ai curaj să recunoști, măcar în gând. În fiecare acțiune a ei găsești parte din curajul tău pierdut, fragmente de dorințe refulate și sentimente amestecate până la dizolvare în marele ocean al inconștientului uman. Dacă intri la spectacol cu prejudecăți, cu niscavai dorințe de a pune etichete și cu gândul că oamenii își merită destinul, ei bine, la sfârșit s-ar putea să ai în fața ochilor doar povestea. Și aici e marele atu al acestui spectacol. Fiind vorba de musical, tentația pentru regizor este să încarce mult: cu decor, cu muzici, culoare și tot restul. La Mon cabaret noir toate acestea sunt fin dozate, astfel încât reflectoarele să cadă doar pe personaj. Și chiar îi afli povestea vieții, i-o poți urmări de la un capăt la altul, ajungi să faci parte din ea.
„Fetele lui Mazilu” fac din Anita Berber un singur personaj. Nu știu cum le reușește, dar așa e. Ilona Brezoianu și Anca Florescu sunt extrem de sexi, provocatoare, focoase și versatile, Alina Petrică aduce cu ea pe scenă inocența, candoarea și puerilul, legate între ele de durerea surdă și de neputința care pare că plutșete peste tot, acea durere internalizată, care macină până la ultima fibră pe interior. Cât despre Ana Bianca Popescu, ce să spun: energia năvalnică, avalanșă de senzații amestecate, deconcertantă prin trecerea bruscă de la stare la alta, pasională și pasionantă. Și Răzvan Mazilu care ia de la fiecare câte puțin și construiește o nouă înfățișare, o alta, cu care cred că Anita Berber s-ar fi identificat în întregime.
Când te lupți cu demonul tău interior, ori câștigi, ori pierzi. Când te lupți cu mai mulți demoni începi să te întrebi dacă ești întreg la minte sau … încerci să-i expulzezi. Și cred că Anita Berber a ales ultima variantă. Cu final tragic, nici nu cred că ar fi putut fi alt final de poveste.
Dacă nu ați văzut până acum Mon cabaret noir, sau dacă vreți să-l revedeți, în octombrie aveți două zile la rând ocazia – Teatrelli, Piața Alexandru Lahovari Nr. 7.
MON CABARET NOIR
cu: ILONA BREZOIANU, ANCA FLORESCU, ALINA PETRICĂ, ANA BIANCA POPESCU și RĂZVAN MAZILU
Concept, regie, coregrafie, costume: RĂZVAN MAZILU
Decor, obiecte, afiș: ROMANA TOPESCU & DRAGOȘ TRĂISTARU
Sound-design: MIHAI DOBRE, GABRIEL BARUTA
Texte: DAN MIHU, SALVADOR DALI, EDITH PIAF, JOE JENČÍK
Asistent regie-coregrafie: SILVIA CĂLIN
Make-up Artist: DORA CODITA
Light Design: ALIN POPA
*Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.
Credit foto: arhiva creart
