„Există monologuri interesante, într-adevăr, dar eu prefer conversațiile.” (Boris Brovtsyn în dialog cu Nona Rapotan)

Interviul cu Boris Brovtsyn a venit pe neașteptate. Dar mi-a oferit prilejul de-al vedea în culise, bucurându-se de valurile de aplauze primite după ce-a cântat pe scena Ateneului Român Prokofiev – Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră în sol minor op. 63. Avea o bucurie aproape copilărească, se vedea pe chipul lui că e plin de energie și că ar mai fi putut să cânte încă cel puțin două ore. A avut nevoie de foarte puțin timp ca să-și revină, s-a schimbat într-o ținută eclectică din toate punctele de vedere (ciorapi în carouri, asortați la pantofi sport din piele întoarsă și tricou cu un model floral purtat cu nonșalanță la sacoul de catifea) și a fost foarte degajat pe parcursul întregului interviu. Îi place să și vorbească despre muzică, nu doar să o interpreteze, ceea ce pe mine m-a bucurat.

De ce muzica de cameră, în primul rând? Întreb asta pentru că pe cartea dvs de vizită scrie că sunteți „solist și muzician de cameră”.

Mă scuzați, n-am înțeles întrebarea. Mă întrebați de ce cânt muzică de cameră? Ei bine, nu este singurul lucru pe care îl fac, sunt o mulțime de lucruri pe care le fac, pentru că încerc să abordez totul, nu doar muzica de cameră. Piesa pe care am interpretat-o în seara aceasta este, de asemenea, genul de muzică în care trebuie să știi ce interpretează și ceilalți, nu este de-ajuns să cunoști doar partea ta. Așadar, astfel definesc eu abordarea muzicii de cameră. Nu îți interpetezi doar propria bucată, ci ești conștient de tot ce se întâmplă în jurul tău și tratezi muzica mai degrabă ca pe o conversație decât ca pe un monolog. Pentru că acesta cred că este lucrul care o face interesantă. Există monologuri interesante, într-adevăr, dar eu prefer conversațiile.

De ce nu muzică simfonică?

Întrebarea ar fi cum definim muzica simfonică. Cred că modalitatea de a primi un bun feed-back din partea publicului este să-i faci martorii unei conversații interesante. Cred că un monolog te duce departe, pe alte tărâmuri. Piesa din această seară începe cu „o voce lungă”, apoi altele i se alătură și totul crește, luând forma unui caleidoscop, a unor imagini complexe. Partea de solo nu este întotdeauna și partea principală a unei piese. Uneori te pierzi înăuntrul orchestrei. Și așa cred că trebuie să fie. Capătă sens doar ca un tablou întreg, nu doar a unei porțiuni din acesta.

Sunteți a patra generație de muzicieni din familia dvs. Cântați o muzică a cărei tradiție s-a construit în secole. Care este rolul istoriei/tradiției în construirea carierei dvs.?

Partea cea mai importantă pentru mine a fost să ascult muzică foarte multă, ca rutină zilnică, și să văd cum ea constituie întreaga viață a tuturor celor care mă înconjurau. Străbunicul meu, pe care am avut ocazia să îl cunosc, a fost violonist și dirijor, și de asemenea, compozitor, dar abia dacă a fost la Moscova. El locuia la Tașkent, pe teritoriul actual al Uzbekistanului. A fost dirijorul principal al Operei de acolo. Una dintre viorile la care am cântat mult timp a fost vioara lui, pe care a cumpărat-o în anii ´30 și care a făcut parte din educația mea. De asemenea, obișnuiam să-mi văd bunicii aproape în fiecare seară lucrând la Teatrul Balșoi – o experiență importantă în formarea mea. Petreceam o grămadă de timp sub scenă. Este un spațiu uriaș, nici nu vă puteți imagina, cu o grămadă de mecanisme, pentru că este un întreg și uriaș laborator de creație acolo. Și îmi plăcea să fiu acolo. Obișnuiam să-mi petrec timpul în loja orchestrei pe parcursul spectacolelor de balet și de operă. Nu că ar fi trebuit, dar fără să fi vrut, memoram toată muzica pe care o auzeam. Lucrurile acestea îți oferă un background solid pe care îl poți folosi mai târziu; așadar, din acest punct de vedere am fost foarte norocos.

În programul de astăzi au figurat două bucăți muzicale preferate de mine compuse de Prokofiev și Mozart. Dat fiind originile dvs rusești, cum vă raportați la muzica compozitorilor ruși? Le cântați compozițiile cu mai multă atenție, îi simțiți mai aproape de suflet?

Răspunsul scurt ar fi nu. Dar dacă îmi permiteți să detaliez, putem vorbi despre fiecare în parte. Ceaikovski, de exemplu, unul dintre cei mai titrați compozitori ruși, dar începi să îl studiezi, să îl aprofundezi, și îi descoperi cele două mari influențe – Mozart și Schumann. Este foarte german în ceea ce scrie, dar este foarte slavic în modul de a trata lucrurile. Își asumă riscuri clare, pe care alții nu și le-ar asuma, își ia libertăți care fac din el un etalon, și aceasta e o altă chestiune, cum abordăm acest paradox. Prokofiev are reguli rusești dar mi se pare un suflet cosmopolit; cred că a fost un cetățean al lumii, anii de formare și i-a petrecut în străinătate, a petrecut mult timp în Paris și obișnuia să cânte mult. O personalitate extrovertită, foarte deschisă. Aș spune că era foarte diferit de Șostakovici, care era o persoană foarte închisă, ale cărui opere sunt aproape ca o confesiune, de aceea mi se pare complet diferit. Cât despre muzica rusească, ei bine, desigur că dă naștere unor imagini în mintea celui care o ascultă, dar stereotipurile nu te poartă foarte departe, trebuie să te apleci asupra detaliilor. La fel e și în cazul lui George Enescu, după părerea mea. Știți, se consideră că muzica românească înseamnă mult folclor, dar el a fost o persoană foarte sofisticată, el a trăit la Paris, iar muzica sa a fost influenţată în principal de Wagner. Cred că e bine de știut ce înseamnă etalonul pentru artă și cum putem descompune acest etalon.

Sunteți un autodidact, dar, în acelaşi timp, creator de școală de muzică. Cum faceți față acestui paradox?

Nu sunt chiar un autodidact. Am avut întotdeauna îndrumători, în primul rând bunicii mei. Bunicul meu, cu inspirația, iar bunica mea făcând toată „treaba murdară”. De fapt, am avut parte de o pregătire riguroasă – Conservatorul din Moscova, am petrecut mulți ani repetând chestiuni de bază , care țin de formarea oricărui instrumentist și asta încerc să le transmit elevilor mei. În anumite privințe cred că aparțin școlii sovietice, școala de balet fiind o bună parte din aceasta, dar, o bună parte din anii mei de formare i-am petrecut la Londra, unde am avut un alt profesor, cu o abordare complet diferită, care m-a învățat ce pot face cu resursele pe care le am, având o perspectivă asupra lucrurilor complet diferită, iar pentru mine acesta a fost un mare beneficiu. De asemenea, m-a învățat cât de important este să introduci perspectivele (abordările) diferite în muzică. Și atunci, încerc să-mi trăiesc viața cu gândul că nu știu încă destul și continui să învăț. Din punctul acesta de vedere sunt un autodidact, pentru că încerc să învăţ despre lucrurile din jurul meu și apoi să le introduc în muzica mea, pentru a vedea ce se întâmplă, care este efectul. Însă cu siguranță nu vreau să stau și să mă gândesc tot timpul la faptul că nu știu niciodată destul, pentru că atunci n-aș evolua deloc. Pentru că asta ar fi entropie.

Nume mari cu care ați colaborat de-a lungul timpului, orchestre pe măsura talentului dvs. Cât timp vă trebuie ca să ajungeți la chimia aceea atât de necesară pentru ca un concert să fie cu adevărat bun?

Din nou cred că trebuie să vorbim despre fiecare în parte. Desigur, am avut câteva colaborări foarte importante, iar unele dintre ele s-au transformat în apariții regulate. Ca solist de muzică de cameră am cântat mult alături de Janine Jansen, o prietenă foarte dragă și o persoană pe care o admir foarte mult, Julian Rachlin, de asemenea, Denis Matsuev, un foarte bun prieten cu care am interpretat muzică de cameră, el nu interpretează prea mult muzică de cameră pentru că pur și simplu nu are timp. De asemenea, am citit că unii dirijori sunt cu adevărat impresionați de mine, oameni precum Vladimir Jurowski, un nume foarte important pentru Festivalul George Enescu, Kristjan Järvi care m-a auzit cântând când am fost aici acum 3 ani, Neeme Järvi care este o adevărată insituție. Sunt mulți oameni pe care aș putea să îi menționez. Dar ca interpret, cauți astfel de lucruri pentru că ele te ajută să te dezvolți, să crești.

Vioara este un instrument privilegiat atunci când vorbim de muzica de cameră. Are parte de multe lucrări care-i pun în valoare timbrul și toate celelalte calități. Credeți că va rămâne la fel de privilegiat și de acum înainte?

Desigur că nu este la fel de privilegiat ca pianul, dar are și vioara parte ei de atenție. vă pot numi o mie de piese pe care nu le-am interpretat, și sunt de asemenea multe piese pe care le-am interpretat o dată sau de două ori, dar cărora vreau să le acord o anumită importanță în cadrul repertoriului meu. Și, desigur, sunt multe alte piese care încă se compun pentru vioară, ceea ce mă surprinde pentru că vioara nu mi se pare un instrument pentru care poți compune cu ușurință. Cred că trebuie să îl cunoști cu adevărat, să știi ce merge și ce nu merge. Așadar, cred că rezultatele cele mai fructuoase se obțin atunci când oamenii colaborează, sau când compozitorul este în același timp și violonist, cunoaște posibilitățile instrumentului, ceea ce face ca lucrurile să fie mai ușoare. Pentru că nimic altceva nu face ca situația să devină mai ușoară pentru violonist, o idee bună în teorie nu funcționează întotdeauna în practică, de aceea pot apărea uneori probleme.

Dacă aici și acum vi s-ar propune să renunțați la vioară în favoarea altui instrument, ce-ați alege?

Am început ca violonist, apoi ca pianist și trebuie să spun că îmi plăcea libertatea pe care mi-o oferea pianul. Poți fi pe cont propriu și asta nu contrazice ceea ce am spus la început, despre muzica văzută ca o conversație. Devine o conversație între diferite voci, între două mâini. Pentru mine, cea mai bună muzică este cea polifonică. Unii presupun că regret că nu mai cânt la pian, dar eu întotdeauna le spun elevilor mei că este un lucru pe care trebuie să îl facă, măcar puțin, pentru că asta înseamnă să fii un bun violonist. Uneori ei râd. Ei nu învață să țină evidența mai multor lucruri, ci doar a unuia singur. Ar trebui să facă asta cei care urmează în mod uimitor o singură voce și cumva nu-și pot împărți mintea. Compartimentarea, în sensul de orchestrație, este un lucru pe care trebuie să îl înveți, să poți ține evidența mai multor voci în același timp. Celor cărora nu le place să cânte la pian le spun să cânte un cvartet pentru vioară, să cânte ca fiind vioara a doua, să fie în mijlocul lucrurilor, nu deasupra lor. Pentru un violonist este ușor să fie în vârf, nu la mijloc, iar aceasta este o calitate pe care un interpret de corzi trebuie să o aibă, într-adevăr.

Călătoriți foarte mult în toată lumea. Ce aduceți cu dvs acasă din aceste călătorii? Ce vă place să luați cu dvs pe post de talisman?

Am mai degrabă regrete pentru că tot ceea ce văd este doar sala de concert, și asta aproape mereu. De exemplu, mâine zborul meu este la ora 5, cam așa stau lucrurile. Instrumentul meu îmi e de ajuns ca amuletă. Grija pe care i-o port este suficientă. Cred că sunt destul de superstițios. Dar desigur sunt câteva șanse norocoase în cazul meu, poate prea multe, care în afara mea nu înseamnă nimic, dar ele sunt totuși prezente.

Credeți în destin? Dar în noroc?

Cred că amândouă există și mai cred că lucrul principal este să fii capabil să spui care este diferența între ele.

Veți reveni în România să cântați?

Desigur, întotdeauna e o plăcere să fiu aici, problema este că Festivalul George Enescu nu are loc anual, dar se pare că a devenit o tradiţie pentru mine să fiu aici o dată la 4 ani (sau ceva de genul acesta). În afară de asta, unul dintre prietenii mei organizează un festival aici. Am participat deja de două ori, să vedem ce ne aduce viitorul. Întotdeauna m-am bucurat de timpul petrecut aici, pare a fi o țară foarte muzicală, foarte receptivă, cu o importantă tradiție muzicală, astfel că o voi avea în vedere mai mult de atât.

Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu