„De ce plângem? O explicație a plânsului pentru cei mici și cei mari” de Andreea Constantin, cu ilustrații de Maria Constantinescu este o carte aparte pe piața editorială românească. Apărută la o editură care are ca principali destinatari copiii, cartea în sine îi ajută și pe cei mari, dar și pe cei mici, deopotrivă. Și nu aici regăsim atipicul, ci în faptul că între coperți găsim emoții. Negative, ceea ce complică și mai mult situația. Ne este și nouă, adulților, extrem de greu să ne exprimăm emoțiile negative, ba chiar suntem învățați încă din primii ani că trebuie să ne reprimăm manifestarea lor în public și de aici tot felul de complicații. Mai adăugăm și niscavai prejudecăți (băieții sub nicio formă nu trebuie să plângă, una dintre ele). Dar ce ne facem când trebuie să găsim explicații adecvate copiilor noștri și nu doar explicații, ci și soluții. Pentru că plânsul, de cele mai multe ori, nu rezolvă neapărat și cauza apariției lui.
Plecând de la toate aceste gânduri, după ce am citit cartea (lansată la Bookfest 2017) am vrut să găsesc răspunsuri la multele întrebări care mi se tot amestecau în cap. Nu le-am adresat pe toate autoarei, dar răspunsurile obținute îi aparțin și o reprezintă în totalitate. Tot ce sper este că veți găsi soluții la situațiile problematice care apar în relația voastră cu cei mici – citind interviul și, evident, cartea.
Să vorbești despre emoții copiilor este destul de greu; ele sunt abstracțiuni despre care cu greu ei pot vorbi la modul concret. Situația se complică și mai mult când vorbim despre emoțiile negative. Din mesajele primite de la cei mici, principalii destinatari ai acestei cărți, ce se poate deduce: au înțeles sau nu cum e cu emoțiile?
Am gândit această carte ca punct de pornire pentru discuții părinte-copil și apropiere sufletească, fiindcă în relația cu părinții cred că se află cheia dezvoltării emoționale sănătoase.
Cartea mea este doar un mic ghid, o explicație, sper eu, pe înțelesul celor mici, a principalelor chestiuni cu care se confruntă. Dar nu cred că o carte, orice carte, poate de una singură duce la înțelegerea vieții emoționale. Rămân, desigur, în urma lecturii întrebări și nelămuriri, ea fiind generală, pe când noi, oamenii, unici.
Speranța mea este că vor rămâne în mintea celor mici câteva mesaje-cheie:
– plânsul e normal și sănătos,
– e important să vorbim despre ceea ce simțim,
– emoțiile neplăcute sunt o parte firească a vieții interioare.
Dar pentru ca aceste mesaje să fie interiorizate, cartea trebuie acompaniată de cel puțin o îmbrățișare și un pupic. Acceptarea și iubirea părintelui dau cărții șansa de a-și împlini scopul.
Din mesajele pe care le-am primit de la părinții care au cumpărat cartea, căci direct cu cei mici nu reușesc să comunic, copiii par interesați de explicații și cer să le fie citite și recitite. Așa că îndrăznesc să cred că găsesc în carte ceva ce îi atrage și, sper eu, îi și ajută să se cunoască mai bine pe ei înșiși.
Copiilor le este foarte greu să folosească doar un singur limbaj atunci când simt nevoia să povestească; de aceea, adesea, ei cântă, desenează, intră în pielea unui personaj sau altul, toate aceste limbaje fiind combinate cu cel verbal. De aceea, mai toate cărțile pentru copii au desene exemplificatoare. Cum s-a ajuns la colaborarea cu Maria Constantinescu?
Atunci când mi-a fost clar că ideea născută din experiența cu propriul copil va deveni o carte, prima persoană la care m-am gândit pentru a-i da chip a fost Maria. O cunoscusem cu ceva timp în urmă la un curs de pregătire pentru naștere, îi văzusem din lucrări și am simțit un puternic imbold să-i povestesc despre carte. N-a avut nevoie de prea multe detalii și, odată ce a citit textul, până și eu am simțit din răspunsul ei entuziast că i s-a potrivit de minune acest proiect.
Și în viața ei de mamă preocuparea pentru sănătatea emoțională ocupa atunci un loc important. Iar asta e vizibil pe orice pagină din carte, fiindcă Maria a pus foarte mult din ea însăși în desene – talent, mult timp și empatie nemăsurată pentru sufletul de copil – curat, dar nici pe departe simplu de înțeles.
Dacă cei mici se bucură de carte și îi pricep mesajele, o mare parte din merit îi revine ei și nu cred că voi înceta vreodată să îi mulțumesc, cu orice ocazie apărută.
Mesajele cărții „De ce plângem? O explicație a plânsului pentru cei mici și cei mari” sunt scrise direct, la persoana I, fără apel la intermediari și de multe ori suprimându-se ideea de poveste în favoarea mesajului ca atare. Credeți că este mai eficientă această abordare decât, să spunem, apelul la personificări de tot felul?
Trebuie mai întâi să mărturisesc că sunt eu însămi pasionată de ficțiune încă de când am învățat să citesc.
Dar când am simțit prima oară nevoia unei cărți despre emoții și plâns pe care să i-o citesc fiului meu, gândul m-a dus mai degrabă spre o abordare directă, în stilul unei mini-enciclopedii cum sunt cele despre corpul uman.
Copiii sunt fascinați să afle despre cum funcționează corpul lor, așa că m-am gândit că le va plăcea să descopere și cum funcționează partea emoțională a minții lor.
Ei sunt în permanent contact cu ceea ce simt, nefiind încă „bruiați” de tot ce ne deconectează pe noi adulții de la noi înșine. Am vrut să profit de această conexiune ca să transmit mesajul cărții acolo unde poate avea cel mai mare impact, iar simularea unui dialog părinte-copil mi s-a părut cea mai bună formă.
Ne sunt desigur de ajutor și poveștile, mai ales pentru a cultiva empatia. Dar am încredințarea că e nevoie să vorbim direct despre emoții și nevoi, mai ales cu copiii, astfel încât și ei să le poată recunoaște și exprima mai ușor.
Aceasta este concluzia cu care am rămas în urma experienței directe, dar și a celor aflate în cursul documentării pentru carte.
Folosiți foarte des în carte termeni precum „endorfine”, ceea ce mă determină să întreb direct: ce vârstă ar trebui să aibă copiii care citesc această carte?
Am ezitat să dau o recomandare de vârstă pentru carte, din mai multe motive. Eu însămi tind să le ignor. Citindu-i fiului meu dinainte ca el să împlinească un an, am ajuns să citim cărți care îi depășesc vârsta ca recomandare cu 3-4 ani. Atunci când aleg o carte pentru el, am în vedere în primul rând nivelul lui de înțelegere, nu vârsta. Până la urmă, fiecare copil are ritmul lui de dezvoltare.
Am folosit termeni precum „hormoni”, „endorfine”, „cortex” tocmai fiindcă am vrut o carte care să fie complexă, exactă și destul de interesantă și pentru copii mai mari. Iar pentru cei mici, părinții sunt sigur în măsură să adapteze textul pe alocuri, la nevoie.
Se pare că intuiția mea nu a dat greș, judecând după feedback-ul primit de la părinți. Deunăzi cineva îmi spunea că vrea să cumpere cartea pentru biblioteca unei clase a doua, ceea ce mă bucură nespus.
Este evident faptul că părinților le este utilă această carte ca instrument ajutător atunci când chiar trebuie să explice celor mici cum e cu plânsul și rolul lui în viața oamenilor. Și, totuși, câți dintre părinții de azi (din România) credeți că acordă importanță dezvoltării inteligenței emoționale a copiilor?
Din fericire, tot mai mulți. Cel puțin așa judec după creșterea numărului de bloguri, cărți de parenting, cursuri și ateliere, conferințe și evenimente dedicate vieții emoționale sănătoase.
E drept că acestea sunt concentrate în jurul capitalei (poate și a marilor orașe) și țin de o anumită categorie de părinți (tineri, cu studii superioare, cu un venit peste medie, cu anumite valori).
E trist, dar de înțeles, că majoritatea părinților români au griji financiare ce nu lasă prea mult loc pentru preocupări legate de sănătatea emoțională a copiilor. E nevoie de empatie, calm și răbdare în doze mari ca să fii cutia de rezonanță de care are nevoie un copil. Iar pentru asta, trebuie să fii tu însuți cât mai sănătos emoțional. E greu să te îngrijești și de aspectele acestea când îți cheltuiești aproape toată energia pentru a asigura un trai decent.
În România de astăzi sunt foarte multe bloguri dedicate creșterii, îngrijirii și educației copiilor, din păcate foarte multe dintre ele aparțin unor „nespecialiști”. Personal, nu cred că experiența de mamă este suficientă pentru a deveni expert în domeniu. Cum facem să atragem părinții spre informația filtrată, venită dinspre specialiști?
Experiența de mamă te poate face expert, dar numai în propriul copil. 🙂 Pentru mine, blogurile personale au fost de multe ori un sprijin valoros, dar e drept că am avut norocul să găsesc unele foarte bine documentate. Deși uneori, simplul fapt de a citi cum s-a raportat cineva la experiențe similare, fără referințe de la specialiști, poate fi extrem de util ca încurajare.
Cred că se fac eforturi de atragere înspre informația venită de la specialiști, prin ceea ce se publică în domeniul puericulturii, prin organizarea de conferințe și ateliere pentru părinți.
Contribuția mea la acest efort este, desigur, cartea „De ce plângem?”, dar și lucrurile împărtășite în nota pentru părinți de la final.
Așa cum am ținut să menționez și acolo, cred că cea mai valoroasă resursă la care pot apela părinții în ce privește plânsul și tantrumurile o constituie cărțile Alethei Solter, din fericire traduse în limba romană în ultimii ani.
Va avea o continuare „De ce plângem?
Așa sper. Am câteva idei, una deja în lucru. De data aceasta îmi încerc mâna cu o ficțiune inspirată din viața noastră de familie.
Dar, cum fetița mea de patru luni are nevoie de mine trup și suflet, la fel ca fratele ei de cinci ani, pentru scris am puțin timp. Iar când simt nevoia imperioasă de a scrie, profit de somnul pe mine al bebelușei și de tehnologia modernă touchscreen. 😉
Aprecierile primite pentru „De ce plângem?” sunt toată încurajarea de care am nevoie pentru a scrie, chiar dacă uneori nu reușesc decât o frază pe zi. Încerc să iau totul ca pe un exercițiu de răbdare și să mă bucur între timp de viață, alături de soț și de prichindeii noștri.
Editura: Cartea Copiilor
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 48
ISBN: 978-606-8544-42-7
Sursa foto: lansarea cărții la Bookfest 2017
