„Interior Zero” de Lavinia Braniște

Am crezut, citind câteva pagini, că în Interior zero, romanul excelent al Laviniei Braniște, este vorba despre absența vieții lăuntrice. Dimpotrivă, personajul are diverse stări pe care le analizează subtil, devenind mai curând martor decât protagonist în propria viață.

Oare au intrat banii? întreabă obsesiv un personaj care a învățat, spre deosebire de Cristina, să se descurce. Fetei nu-i ajung banii, iar de mia de euro trimisă de mama ei, aflată la muncă în Spania de mulți ani, nu îndrăznește să se apropie. Mai chinuitor este însă gândul că, la 25 de ani, nu face nimic, muncește inutil, fără vreun randament. Viața Cristinei nu este un proiect fezabil. E greu să te hotărăști despre ce anume este cartea asta. Ar putea fi vorba despre singurătatea tinerilor, dar și despre indiferența oamenilor față de problemele altora, în perioadă de criză, când valorile sunt inversate.

Romanul este fără îndoială și o radiografie a societății postdecembriste, temă interesant abordată, cu ochi de bun observator. Profitorii de tranziție, așa-zișii dezvoltatori, intuiesc oportunitățile, par competenți în toate domeniile, sunt vehemenți și impostori. Disprețuiesc educația de pe urma căreia nu se poate obține un beneficiu. Numai timpul lor este important, fiindcă produce bani – sume cu multe zerouri intră în cont. Calificarea se face din mers, la locul de muncă. Concepția cinică a angajatorului într-un capitalism incipient este că ești oricum prea bine plătit pentru cât muncești. Patronii spanioli gândesc diferit, ei au în vedere proiectul dezvoltării personale, dar nu ei plătesc salariile la firma doamnei Liliana, Șefa:

„Sunt secretară la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă, m-au luat pentru limbile străine, altfel n-aș fi avut profilul necesar. O cunoșteam pe fata care fusese înaintea mea, plecată în concediu de maternitate și plecată apoi din țară. Șefa n-a avut timp să pună anunț, fata mă cunoștea pe mine, știa că-mi caut ceva și m-a propus. La interviu, șefa mi-a remarcat găurile din CV. Îmi tăinuisem al doilea master, doctoratul abandonat după trei ani, a doua facultate abandonată după doi. Ce-ai făcut în timpul ăsta? Am colaborat cu edituri, i-am zis eu, iar ea s-a speriat, vezi că aici o să ai de tradus contracte și caiete de sarcini, să nu te apuci să faci povești.

A fost nevoie de mai mult de o lună ca să se decidă, până la urmă a zis că i-am părut pozitivă și m-a chemat să-mi facă un instructaj la două săptămâni. Era într-un decembrie.” (pp. 8-9)

Șeful își disprețuiește programatic angajații pe care-i plătește prost (sau nu-i plătește deloc), deși îi obligă să lucreze în afara programului. În versiune feminină, lucrurile sunt și mai dezagreabile. Șefa devine un fel de zeitate isterică, fără empatie, fără educație, răutatea în stare pură, plină de capricii și de ifose. Tonul vocii e ridicat, semn că deciziile nu se discută.

„Din baracă iese unul și trântește ușa, apoi imediat altul fuge după el. Domnul Ursu iese în ușă și se uită cu mâna streașină la ochi. Probabil că circul e în toi, că urlă toată lumea la toată lumea și șefa urlă la toți. Dacă e nemâncată, e și mai nervoasă. Înainte de ședințe își ia mereu mâncare la ea.

La început am admirat-o sincer și am crezut toate bazaconiile pe care mi le zicea, cum toți sunt nebuni și corupți și vor s-o fure și ea se luptă cu toți, cum asta e o țară de idioți și de misogini și de asta e bărbat-său director general și ea adjunctă, că altfel sună când e un bărbat director. De banii ăia de director, bărbat-său merge la poștă și face aprovizionarea cu hârtie, dar numai când rămâneam fără nicio coală. El pune apă la toate florile din firmă și mă ajută să bag tomberonul după ce trece gunoiul.

Mi-am dorit să fi avut părinți ca ea. Care să-mi inspire forță.

După aia mi-am dat seama că la ea toți sunt proști și că probabil la fel sunt și eu, câd ies și închid ușa după mine și ea rămâne cu bărbat-său în birou și comentează. Am continuat s-o admir multă vreme după ce am început să tresar când sună telefonul din intern și să văd pe centrală că e ea. Că trebuie să execut. Că are rugămintea. Am rugămintea să faci. Am rugămintea să te duci. Am rugămintea să te grăbești, că e urgent.” (pp. 16-17)

Zero posibilități de afirmare. Zero, nivelul de sastisfacție personală și profesională. Și părul, după o decepție sentimentală, e tuns zero. Drama este ascunsă cu discreție. Faptele sunt expuse limpede, fără exagerare. Realitatea e una singură, aceea pe care tânăra o vede privind pe fereastra unei garsoniere închiriate, cu miros de mucegai: noroi, cartier cu blocuri cenușii, la margine de București, la margine de lume. Noroc cu supermaketul din apropiere, că nu trebuie să străbați un continent pentru a cumpăra salam pentru Mihai – iubitul rămas la Cluj și venit în București pentru două zile, un tip introvertit, egoist, de care te poți îndrăgosti oricum, are simțul umorului și o viață a lui, din care Cristina lipsește cu desăvârșire.

Un lucru pe care-l observi imediat citind acest excelent roman este stilul. Enunțuri scurte, fără efecte căutate, fără încărcătura pe care o are, uneori, limbajul literaturii. Aproape jurnalistic, ca într-un reportaj. Nu e nimic de cosmetizat. Frumusețea e la vedere, doar ușor estompată. La fel și dezastrul.

Un cititor cu experiența literaturii contemporane rămâne cu gândul la cartea asta delicată, pe care nu o poți lăsa din mână, fiindcă vrei să știi ce s-a întâmplat cu personajul, fata de 25 de ani, pe care ai putea, într-un experiment social, să o identifici ușor printre tinerii din metrou sau în publicul de la Electric Castle, e tunsă scurt, băiețește și poartă o rochie luată din Spania, de la reduceri, de mama ei, a plouat și culorile au trecut unele în altele, va fi greu să o recupereze. Și-a găsit apartament, a plecat în străinătate, are o slujbă decentă, pe măsura studiilor și a calităților ei, și-a revenit din depresia provocată de pierderea sarcinii, ce mai știe de Mihai, unde e Dan, unde-i sunt iubirile, puține oricum, unde îi sunt prietenele?! Au dispărut salvatorii. Fiecare se salvează pe sine. Iată un mesaj pe care ai putea să-l auzi dacă formezi Interior zero.

Interior zero de Lavinia Braniște