Nu, n-am greșit, am vorbit (și) despre importanța limbii astăzi, cu Dan Pleșa. Dar să o luăm metodic. În urmă cu mai puțin de o lună lansam împreună cel mai recent volum semnat de Dan Pleșa, Miere neagră. Dincolo de faptul că am scris despre ea (găsiți aici cronica) și am și vorbit în public despre volum, a rămas în aer promisiunea reîntâlnirii. Cu elevii mei. Dacă se aranjează lucrurile după cum vrem noi, o să mai fie o întâlnire, dar toate la timpul lor. Până atunci să vă povestesc cum am vorbit despre o carte, fără să facem nici cel mai mic spoiler. Recunosc, abia la sfârșit am realizat că ne-a ieșit acest lucru, ba i-am și provocat să o citească.
Nici că se putea o mai bună continuare a noii serii de întâlniri de la Tudor Vladimirescu. După ce-am discutat despre Fake news în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, cartea lui Ioan T. Morar, cu scriitorul invitat (special) la eveniment, trebuia să urmeze tot o carte de comunism și ororile unui regim totalitar de stânga. După cele două întâlniri – cea cu Ioan T. Morar și cea cu Dan Pleșa – mi-am dat seama cât de puțin știu elevii despre tot ce înseamnă regim comunist românesc, despre cât de greu le este să înțeleagă fapte și evenimente pe care noi, cei din generația mea, le-am trăit, dar am uitat să le povestim. Întâmplarea face ca sâmbătă să fi văzut Evadare tăcută, spectacolul Oanei Pellea de la TNB, după volumul cu același titlu al Lenei Constante. Spun întâmplare, pentru că una din cele mai bune întrebări pe care a primit-o astăzi Dan Pleșa a fost: care a fost cea mai grea perioadă din tot ce înseamnă regimul comunist românesc. Iar invitatul a răspuns că au fost două, cea despre care vorbește și Lena Constante în cele două volume ale ei – perioada în care au murit peste un milion de oameni doar pentru că nu erau de acord cu regimul și partidul unic (1958 – 1964). Cea de-a perioadă este cea din anii ’82 – ’89, secolul trecut, când nu doar că ne pierdusem nădejdea că se va mai schimba ceva, dar ajunsesem să trăim la limita subzistenței, fără nicio resursă pentru satisfacerea nevoilor de bază.
Plecând de la subiectul cărții, am încercat să aducem în fața elevilor un București căzut sub asediul regimului, la propriu și la figurat. Am vorbit despre demolările care au schimbat radical fața orașului, despre Cartierul Uranus – iarăși, o întrebare foarte bună venită de la elevi, dacă ar ajuta sau dacă ar fi posibilă refacerea cartierului – despre cele două axe din roman (Uranus-Balta Albă, respectiv Balta Albă – Piața Universității), despre cum arătau petrecerile studențești în anii cei mai grei ai comunismului (da, da, am pomenit despre celebru muștar cu orice), despre efectele strămutărilor forțate și despre încă multe alte lucruri.
Dan Pleșa e un povestitor bun, a captivat prin elocvență și punerea subiectului în discuție. Ca să înțelegeți cum de am ajuns să vorbim despre limbă: corectasem niște lucrări și mi-am dat seama că elevi care se exprimă coerent atunci când trebuie să vorbească liber, în scris au mari probleme cu gramatica, așa că l-am rugat pe Dan Pleșa să mă ajute să le explic de ce e atât de importantă gramatica și înțelegerea ei pentru un vorbitor obișnuit. Nu mă așteptam ca Dan Pleșa să o evoce pe bunica lui – ceea ce transformat momentul într-o pledoarie și nu într-o lecție plină de sfaturi – după cum nu mă așteptam să pună în discuție cele trei elemente definitorii pentru un individ – gena, mediul social și… ați ghicit, limba pe care o vorbește. Ce pledoarie mai bună pentru umanioare, studiul științelor sociale decât această pledoarie pentru limbă susținută ad-hoc – vă asigur că tot dialogul s-a construit din mers, nimic pregătit în prealabil – realizată de un scriitor care n-are studii filologice.
Foarte interesant a fost debutul întâlnirii, când Dan Pleșa a explicat practic ce înseamnă să studiezi scenaristică și care sunt dificultățile construirii unei cariere în domeniu. S-au legat lucrurile foarte bine, pentru că titlul cărții este derivat dintr-un alt titlu – Dulcea ca mierea e glonțul patriei de Petru Popescu, cel care a ajuns să scrie scenarii la Hollywood. Invitatul le-a povestit despre originea titlului cărții lui Petru Popescu (un dicton latin, cum altfel), dar și despre cum a ajuns el la Miere neagră, un titlu cel puțin provocator. N-am ratat ocazia să încerc să-i determin pe elevi să citească romane polițiste și le-am dat titlurile câtorva serii celebre apărute în epoca comunistă. Cum spuneam la început, n-am făcut spoiler, am povestit despre orice, mai puțin despre carte, dar, în fapt, ce am făcut noi astăzi a fost să pregătim cadrul pentru o mai bună înțelegere a subiectului. O elevă care reușise să răsfoiască volumul a remarcat că n-a mai citit nimic asemănător, scris în acest fel. Așa am făcut distincția între jurnal ficțional și jurnal clasic, cel pe care unii dintre noi îl ținem zi de zi.
O întâlnire cu foarte multe informații puse în circulație, vie în forma ei de fond, care mi-a demonstrat câtă nevoie de dialog au nevoie tinerii. Mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să le creez ocaziile, să-i învăț să se exprime liber, dar civilizat, să-și argumenteze deciziile și să meargă la sursă atunci când simt nevoia unei confirmări sau validări. Îi mulțumesc lui Dan Pleșa pentru deschidere și pentru cum a construit un joc al ideilor, cu tot cu regulament și sfaturi pentru jucători. De asemenea, calde mulțumiri doamnei Adina Agache, consilierul școlar al Colegiului Național Tudor Vladimirescu, care a fost împreună cu noi.
Miere neagră a apărut la Editura Vellant și poate fi cumpărată de aici.
