„Incognito. Viețile secrete ale creierului”, de David Eagleman

În 1909, biologul german Jakob von Uexküll a introdus conceptele de umwelt și umgebung, după ce a remarcat că diferite animale din același ecosistem, recepționează diferite semnale din mediul înconjurător: pentru lilieci sunt importante undele de compresie a aerului, pentru peștele-cuțit – câmpurile electrice, iar pentru căpușă – temperatura și mirosul de acid butiric. Astfel, partea pe care organismul este capabil s-o perceapă este umwelt, iar realitatea mai amplă, inclusiv și cea de dincolo de limitele percepției noastre, este umgebung.

Mintea noastră, de asemenea, nu poate să cuprindă vastitatea lumii înconjurătoare și, din motive de economie a resurselor, creierul nu face asta, deoarece, pentru supraviețuirea organismului, nici că ar avea nevoie să o facă. Este suficient să creeze modele ale lumii, pe care să le compare activ cu imputurile senzoriale, pentru ca totul să meargă perfect. Percepția nu funcționează prin asamblarea bucăților de date recepționate, ci prin potrivirea așteptărilor cu imputurile senzoriale. Așadar, oamenii au și ei umwelt-ul lor, iar porția de realitate pe care ne-o servește propria conștiință nu trebuie privită drept realitate absolută. Limita până la care poți să înțelegi realitatea e chiar în tine: există culori pe care nu le putem vedea, mirosuri pe care nu le putem simți, unde și chiar organisme care „trec prin noi” și nu băgăm de seamă; mai mult ca atât, există gânduri pe care pur și simplu nu le putem gândi. Iar expresia „trăiești în lumea ta” nu e figurativă: chiar avem o lume întreagă în mintea noastră, generată de interacțiunea diferitelor părți și sisteme ale creierului, o lume care, la rândul ei, generează o altă lume, acea pe care ți-o servește. Iar tu ești cel care ia toată povestea asta pe bune. Acceptăm realitatea care ne este oferită. De noi.

Ce poate fi mai minunat decât să asiști la decimarea de către știință a miturilor despre conștiință create de omenire? Iar dacă stai bine cu simțul autoironiei, cartea lui David Eagleman, „Incognito. Viețile secrete ale creierului” nu doar o să te fascineze, dar o să și te amuze. Dezvoltarea științei nu a contribuit doar la semnalizarea nimicniciei noastre în raport cu universul, dar, mai nou, odată cu dezvoltarea neuroștiințelor, ne mai și ironizează: suntem niște ființe caraghioase, cu creier mare, capabil de a asimila cunoștințe, capacitate pe care am umplut-o… cu ce-am avut, dar mai ales cu istorii frumoase despre noi înșine. Totodată, dezvoltarea științei a stimulat regândirea chestiunilor etice, a jurisprudenței, a soluțiilor pentru problemele sociale. Dar ce sunt toate acestea în raport cu înțelegerea propriei noastre vieți?

David Eagleman propune o perspectivă asupra conștiinței reieșind din ceea ce se cunoaște în prezent despre creier și interacțiunea diferitelor părți ale acestuia. Chiar dacă autorul este specialist în neuroștiințe și studiază părțile componente ale creierului, adoptarea unei viziuni reducționiste nu este obligatorie pentru înțelegerea acestei perspective, deoarece, în studierea unui întreg, trebuie să ținem cont de ideea de emergență, care presupune că adunând o sumă de elemente, poți obține un întreg care este ceva mai mult decât suma și care, respectiv, poate avea proprietăți pe care nu le deține nici unul dintre elemente. Probabil conștiința este ceva mai mult decât suma neuronilor și conexiunilor dintre aceștia, totuși aceștia fac parte din suma dată și, deci, sunt calea prin care ajungem la ea.

Uimirea în cunoașterea despre creier survine însă tocmai atunci când aflăm că gândirea conștientă constituie doar vârful aisbergului activității mentale. Ne-am obișnuit să ne percepem drept ființe raționale, responsabile de deciziile pe care le luăm și capabile de a ne gestiona comportamentul în dependență de respectivele decizii chibzuite pe care le adoptăm. Iar instinctele sunt blamate pentru că sunt opusul judecății și învățării. Trebuie însă să știm că

„tocmai pentru că oamenii posedă mai multe instincte decât animalele, nu mai puține, comportamentul lor este mai flexibil din punct de vedere al inteligenței decât al celorlalte animale. Aceste instincte sunt uneltele din trusă și, cu cât avem mai multe, cu atât suntem mai adaptabili.”

Nu ne dăm seama cât de eficiente sunt aceste instrumente, inclusiv în procesul de cunoaștere, pentru că ele acționează automat și accesul conștient la acestea este interzis de către natura creierului, din simplul motiv că acest acces nu ar fi justificat, ba chiar ar fi păgubitor, din punct de vedere al economiei resurselor și al operativității reacției. Instinctele funcționează atât de bine, încât intervenția conștientă este inutilă. Drept exemplu de învățare inconștientă Eagleman povestește despre școlile japoneze, instituite pe lângă marile crescătorii de pui, unde ucenicii sunt școlarizați să distingă genul puilor, din primele zile de viață (separarea este necesară pentru inițierea unor regimuri distincte de hrană și creștere), o misiune aproape imposibilă, dacă e să ne gândim că puii sunt toți la fel, când se nasc. Procedeul de învățare este unul extrem de bizar: maestrul supraveghează și dirijează ucenicul care, studiind dosul puilor, îi pune fie în lada cu sexul feminin, fie în cea cu sexul masculin, fără explicații raționale. După mai multe încercări, rezultate cu eșecuri sau succese, ucenicul înțelege cumva care este genul puiului, pur și simplu prin acumularea experienței iraționale. Un alt exemplu e cel al recunoașterii avioanelor inamice de către britanici, în timpul celui de-al doilea război mondial, recunoaștere bazată pe un proces similar, de învățare repetitivă inconștientă.

O altă suită de facultăți instinctuale foarte utile sunt emoțiile, atât de importante și adânc implicate în procesul de luare a deciziilor, pentru că ele sunt responsabile pentru stabilirea priorităților. Astfel, întreaga activitate a creierului este o democrație biologică, în care diferite „partide” instinctuale sunt în permanentă competiție pentru câștigarea accesului spre procesul decizional final, executat de către rațiune. Deci, rațiunea are acces doar la informația prelucrată, pusă la dispoziția ei de procese în care ea nu poate interveni. Funcția ei este să aleagă între alternativele existente. După ce aflăm cât de mare este tributul pe care trebuie să-l plătim activității inconștiente, trebuie să recunoaștem că:

„… eul conștient joacă rolul cel mai mic în creier. Seamănă cu tânărul monarh care moștenește tronul și își atribuie toate meritele pentru gloria țării – fără să fie conștient de milioanele de truditori cara fac țara să funcționeze.”

Această metaforă a monarhului mi se pare deosebit de ilustrativă pentru conținutul cărții și pentru înțelegerea procesului de funcționare a minții noastre.

Odată această perspectivă înțeleasă, ea urmează a fi asumată în vederea ajustării sistemului social la realitățile obiective ale posibilităților și capacităților noastre. Prin prisma neuroștiințelor, principiul egalității este cea mai mare fantasmagorie adoptată de jurisprudență, iar autorul își vede misiunea nu doar în explicarea activității mentale, dar și în punerea la dispoziția factorilor de decizie a acestor informații, pentru elaborarea unei politici sociale ”bazată pe probe neurale în locul uneia bazate pe intuiție schimbătoare și probabil greșită.” Problema în procesul de condamnare a criminalilor este în însăși noțiunea de culpabilitate, care este una flotantă, în dependență de gradul de tehnologizare: cu cât mai mult avansează cunoașterea, cu atât suntem mai precauți în a determina gradul de vinovăție al persoanei în înfăptuirea unei crime, dacă ținem cont de procesele inconștiente care îl pot ghida. Astfel, ”un sistem juridic care declară o persoană vinovată la începutul unui deceniu și nevinovată la sfârșitul lui nu este un sistem în care vinovăția are un sens clar.” Conchidem de aici că vinovăția este unghiul greșit de abordare, iar soluția ar fi racordarea legislației la neuroștiințe și înțelegerea nu doar a felului în care vrem să se comporte oamenii, dar a felului în care se comportă de fapt. Accentul trebuie mutat de pe pedeapsă pe prevenire, iar politicile trebuie să fie, în primul rând, proactive și abia apoi punitive.

Neuroștiința este un domeniu recent, dar care se dezvoltă destul de rapid, datorită exploziei tehnologice din ultima perioadă. Ironia sorții este că am început să aflăm mai multe despre lumea din interiorul creierului nostru tocmai acum, când se vorbește tot mai mult despre faptul că suntem cu un picior în era transumanismului. Abia când specia umană e pe cale de a se transforma, am aflat ce era de capul ei. Dar poate că tocmai acesta este momentul potrivit pentru a ne cunoaște, căci numai știind cât de imprevizibili putem fi noi, oamenii, și de ce mecanisme inconștiente suntem ghidați, probabil devenim mai împăcați cu ideea de inteligență artificială și am putea avea o abordare mai constructivă a viitorului, din punct de vedere al sarcinilor cu care avem de gând să-l investim. Pe de altă parte și în primul rând, cunoașterea instinctelor este primul pas spre îmblânzirea lor și spre asumarea responsabilităților ulterioare.

Editura: Humanitas